EVOLUŢIE

Proces natural de mărire a potenţialului energetic interior al monadelor, prin acumularea de energie preluată prin hrănire: din mediul de trai – în interiorul structurilor lor interioare: adică în interiorul celulelor fundamentale, în timpul respiraţiei naturale a monadelor. Ciclul natural: inspiraţie / expiraţie este născut din necesitatea hrănirii cu energie fundamentală din mediul care a facilitat autocrearea lor, care le susţine viaţa şi manifestarea. Prin derularea naturală, instinctivă, a acestui proces, monadele îşi formează şi îşi întăresc simţirea apartenenţei la mediul lor de naştere, de dezvoltare, de întărire, de transformare permanentă.
Creşterea monadelor în sine nu este decât parţial un proces de evoluţie. Evoluţia este un proces continuu şi uniform de adaptare la condiţiile de mediu, conştientizând treptat căi de supravieţuire, apoi de găsire a unor astfel de căi prin recunoaştere, comparativ cu stări trăite anterior şi apoi de obţinere prin forţe proprii a modalităţilor de susţinere a propriei vieţi. Treptat, în cursul manifestărilor proprii din mediul de trai astfel conştientizat, se formează conştiinţa existenţei altor semeni, apoi protejării trăirilor celor din jur, alături de conservarea propriei lor vieţi. În mediul modelat şi remodelat pentru astfel de supravieţuiri şi convieţuiri, se formează conştiinţa apartenenţei la acelaşi mediu, necesar tuturor, urmărind învăţături privind conservarea lui, pentru evoluţiile generaţiilor mereu noi de monade care vin pe urmele celor dintâi. Se formează astfel, în continuare, conştiinţa necesităţii de ajutor oferit acestora, necesar a fi şi ele învăţate să conserve viaţa proprie şi a celor din jurul lor, pe aceleaşi căi generale: adică urmărind aceleaşi obiective fundamentale ale vieţii care va prinde astfel contur în conştiinţa lor, şi a altor generaţii mereu noi, care şi ele trebuiesc ajutate, îndrumate. Experienţa de ajutător devine astfel – şi rămâne în eternitate – calea cea mai complexă de evoluţie: de dezvoltare a forţelor interioare ale monadelor, de folosire mereu superioară a acestora, de adaptare a tuturor cunoaşterilor proprii, care formează fondul general de experienţă al fiecărei monade în parte şi a tuturor la un loc.

Evoluţia spirituală este un proces fără sfârşit. Dar desfăşurarea ei, pas cu pas, ordonat şi ţinând cont de necesităţile fiecărei monade, din fiecare spirit, din fiecare popor spiritual de pe întinsul uriaşului nostru Centru de evoluţie, are loc organizat pe etape generale – sau trepte – comune tuturor monadelor, indiferent dacă intră mai devreme sau mai târziu în evoluţii, indiferent de forţele sale interioare, indiferent de manifestările care se formează folosind aceste forţe interioare.
Etapele (sau treptele) de evoluţie sunt intervale de timp, în trăirea eternă a monadelor, care cuprind dezvoltări infinite ale forţelor lor energetice interioare, manifestate în timp în două forme:
– exterior: care stă la baza formării, dezvoltării şi diversificării experienţei de manifestare a monadelor în exteriorul fiinţelor lor, constituţiei lor; ajută la formarea unei conştiinţe: de sine, de progres în evoluţie, de conservare a vieţii cu orice preţ, dar mai ales dincolo de formarea deplină a unei asemenea conştiinţe multilaterale, când monadele ajung la puterea de a-şi manifesta interior propria lor voinţă;
– interior: pe parcursul conştientizării exteriorului său, fiecare monadă în parte începe să conştientizeze şi propria existenţă, necesităţile proprii de conservare – precum şi ale conservării oricărei forme de viaţă, a conştientizării necesităţii progresului spiritual total. Monadele ajung astfel treptat la înţelegerea puterii de a-şi modela propriul interior prin dezvoltarea conştientă a acelor forme de manifestare din experienţa personală prin care vor trăi cu prioritate pe cele de calitatea şi moralitatea: altfel spus – de spiritualitatea cea mai înltă pe care o cunosc, căutând înălţarea tuturor calităţilor spirituale permanent, în eternitatea vieţii lor. Conştiinţa de sine astfel formată se va dezvolta infinit, pe măsura creşterii experienţei sale totale.

CÂTEVA DETALII ALE PROCESULUI EVOLUTIV
Vehicularea energiei din mediul exterior în interiorul monadelor şi apoi din nou în exterior – proces natural al hrănirii prin respiraţie al monadelor, se realizează în cantităţi diferite de la monadă la monadă. Totul se desfăşoară în funcţie de mărimea iniţială a celulelor fundamentale, în interiorul cărora energia se compactizează, reţinută parţial, după necesarul de energie specific manifestărilor monadelor. Atragerea energiilor din exterior se realizează în funcţie de forţele, puterile interioare ale monadelor şi de compactizările fuioarelor de filamente de energii aflate în circulaţie în mediul de trai: astfel de compactizări oferă o vibraţie medie generală a fuiorului de filamente, tot aşa cum interiorul monadei oferă o vibraţie medie generală a monadei, în funcţie de dezvoltarea tuturor structurilor sale interioare.
Compactizarea energiilor astfel atrase în interiorul celulelor fundamentale se realizează prin reţinerea unora dintre filamente: adică cele care au aceeaşi vibraţie cu vibraţia celulelor interioare ale monadelor, restul fiind expulzate în exterior: nereţinute din cauza diferenţierii – minime, dar sensibile – a compactizărilor fuioarelor şi interiorului monadelor. Dacă monada nu găseşte, nu atrage fuioare de compactizare apropiată, ea consumă din energia atrasă şi reţinută în jurul celulelor şi în jurul său propriu: căci ea este înconjurată mereu de un câmp de energie fundamentală, compactizată în jurul său, prin puterea de atracţie generată de componentele sale, conform dezvoltării în fiecare moment al evoluţiei. Din acest câmp ea se poate hrăni atunci când nu poate atrage şi reţine fluxuri de filamente cu aceeaşi vibraţie ca şi componentele propriului său interior.
În funcţie de puterea cu care fluxurile de filamente se mişcă în interiorul câmpului exterior sau în interior, între celulele fundamentale, se formează mişcări naturale, involuntare ale celulelor şi astfel, ale monadelor în întregimea lor. Astfel de mişcări proprii, staţionare însă, conduc în timp la crearea unei mişcări în spaţiu – involuntară şi ea la început, chiar dacă voinţa şi conştiinţa ei sunt reale, dar infime. Oricât de mică ar fi, o astfel de mişcare creează o bază de manifestare a monadei, treptat conştientizată, care se va dezvolta pe parcurs, în funcţie de creşterea puterii sale interioare: tocmai prin compactizarea energiilor în interioare, despre care discutăm.
Toate astfel de formări sunt proprii tuturor monadelor, deşi fiecare monadă în parte are, şi va păstra, particularităţi de trăire proprie: după cum le sunt dezvoltate structurile interioare, care dau naştere forţelor energetice radiante proprii.
Momentele infime de conştientizare a mişcărilor din mediul înconjurător, precum şi ale propriilor lor mişcări în acest mediu, devin treptat elemente de personalizare ale monadelor. Ele vor fi puncte de dezvoltare la intrarea lor în centrele de evoluţie, organizate de monade mult mai evoluate, unde în mod conştient se pune la dispoziţia lor un volum imens de fluxuri de energii, alături de creaţii de o largă varietate, specifice dezvoltărilor mişcărilor abia formate ale începuturilor: toate acestea se vor dovedi ajutoare necesare continuării acumulărilor energetice interioare, în funcţie de care se vor dezvolta manifestările lor.
Modul în care monadele se manifestă, pe măsura creşterii potenţialului lor interior energetic, conduce la dezvoltarea personalităţii proprii şi creează modalităţi de înaintare în manifestări pe care le va diversifica mereu. O astfel de îmbogăţire a experienţei totale de manifestare se va perpetua fără oprire, în funcţie de exemplele pe care le va lua de la evoluanţii din mediul de trăire.

Iată, aşadar cum se formează treptat acest proces, pe care îl numim pe scurt: evoluţie: continuu şi uniform – în funcţie de găsirea modalităţilor de susţinere a vieţii, în cursul manifestărilor proprii din mediu.
Evoluţia cuprinde un drum parcurs în mod instinctiv în mediul dinafara Centrului de evoluţie, dar şi formativ: dirijat, coordonat şi personalizat în interiorul Centrului de evoluţie. De aceea vom vorbi permanent despre exemplele după care monadele evoluează: la început se formează o individualitate vagă, legată – deci nu identică – de un mimetism de necesitate (a supravieţuirii, de exemplu) ; după care, odată cu dezvoltarea conştiinţei individuale, are loc o evoluţie conştientă, prin care monada însăşi se autodezvoltă, ţinând cont de trăirea sa şi de experienţa altora, mai evoluate, care ajută şi coordonează întreg mediul, armonizând mereu necesităţile evolutive ale tuturor. Acestea din urmă, ajutătorii experimentaţi, coordonatorii de evoluţii, la rândul lor se autodezvoltă, ţinând cont de înclinaţiile şi tendinţele care apar anterior, în procesul aprofundării evoluţiilor personale şi de grup: şi ale lor, şi ale celor care vin în urma lor pentru evoluţiile personale, pe care le coordonează după exemplul propriului drum evolutiv, aliniat însă cerinţelor specifice celor pe care îi coordonează.
Şi numai astfel, cu toţii împreună, evoluează permanent, fără sfârşit, în eternitatea vieţii pe care au învăţat să o conserve şi să o dezvolte.

Dictionar