ENERGIE FUNDAMENTALĂ

Din literatura ezoterică aflăm în cursul cunoaşterilor noastre şi despre această noţiune: energie fundamentală. Cercetătorii în domeniul ştiinţelor fizice şi biologice contemporane numesc aerul pe care îl respirăm un complex de gaze în procentaj mare (oxigen, bioxid de carbon, alţi oxizi ai carbonului, oxizi ai azotului, etc.), gaze rare (argon, neon, etc.), praf (particule pământoase), microorganisme (viruşi, bacterii, etc.).
Literatura ezoterică adaugă: energie – numită în fel şi chip de toate popoarele lumii – antice şi contemporane deopotrivă. Mai cunoscute sunt numirile: în sanscrită “prana”, chineză: “qi”, japoneză “ki”, etc. Practica yoghină aduce în cunoaştere binecunoscuta energie “kundalini” – energie fundamentală a fiinţei umane. De remarcat aici este faptul că orice fiinţă – nu numai cele umane – beneficiază de această energie, deşi mulţi dintre noi sunt tentaţi să excludem chiar alte vieţuitoare din rândul spiritelor întrupate, care ar forma un fel de covor fără viaţa autentică pe care o are omul, în calitate de gânditor conştient; o manifestare de înaltă spiritualitate înţelege că orice vieţuitoare planetară este spirit întrupat, aflat în cursul unei evoluţii mai mult sau mai puţin înaintată.
Cunoaşterea prin măsurători radiestezice foloseşte şi ea noţiunea de Energie Benefică Fundamentală a fiinţei umane (EBF), dar şi a altor vieţuitoare, a alimentelor şi tuturor lucrurilor, a diverselor spaţii planetare.
Vom discuta şi despre relativismul exprimării “benefic – malefic” privind energia fundamentală – o viziune deosebit de importantă pentru a înţelege viaţa, şi de a o înţelege şi pe aceea a altor vieţuitoare planetare, precum şi a entităţilor care ne ajută, care ne coordonează evoluţiile; care creează toate structurile universice pentru a ne ajuta să ne conştientizăm forţele spirituale, să le folosim şi să le creăm posibilităţi de a naşte şi dezvolta alte forţe noi, în eternitatea vieţii tuturor monadelor.
După cum spuneam mai sus, energia fundamentală a fost numită în fel şi chip – fiecare fel de numire reflectând de fapt încredinţările cercetătorilor din domeniul vizat. În contextul acestor studii, mi se pare de asemenea semnificativă exprimarea contemporană privind compoziţia–rădăcină: “nimic”.
De fapt, cei care se exprimă prin “nimic”, şi “nimicul ar sta la baza creaţiei noastre”, au dreptate cel puţin dintr-un punct de vedere: acest “nimic” arată că nu există o structură sau o entitate vie, mişcătoare, raţională, inteligentă, creatoare conştientă în existenţa ei. În felul ei, este ceva inert şi lipsit de structură organizată, de raţiune, de inteligenţă: ar putea fi numită, în continuare, „nimic” – unde nimic marchează ceva lipsit de viaţă manifestă şi de structură. Ar fi tentant de spus: de consistenţă, însă exact aici ar începe tema discuţiei noastre. Există o consistenţă, iar din diferenţele de consistenţă existente se pot forma la un moment dat fluxuri interioare, curenţi, cu palide particularităţi locale şi momentane – şi ele în permanentă mişcare, modelare. Atât de palide sunt aceste particularităţi, şi atât de labile, încât orice particularizare ne este practic imposibil de precizat în acest stadiu. Şi tocmai de aceea unii oameni numesc aşa-ceva „nimic”, comparativ cu ceea ce tocmai acest „nimic” a dat naştere în timp: adică în marcaje pe care efectele acestor palide particularităţi ale începuturilor le-a numit „timpuri”.
Diferenţierile, oricât de puţin ne-ar ajuta acum exprimările, au creat mişcări imperceptibile în masa din spaţiul existenţial. Numim masă, sau spaţiu, sau timp, elemente pe care ne bazăm exprimarea, deşi ele sunt foarte relative.
Nu sunt chiar proprii acelor începuturi – ci sunt repere care ne ajută pe noi acum să stabilim oarecare înţelegeri.
Totuşi, chiar dacă nu avem de-a face la început cu o mişcare de flux în interiorul acestor mase de energie fundamentală, ci mai curând de profunzime, de un anume fel de dimensionalitate co-spaţială şi simultană în faşă, această mişcare a condus în timp la mişcări între astfel de nivele incipiente, dar şi la o mişcare în acelaşi plan existenţial. Ca să nu lungim prea mult discuţiile, o astfel de mişcare a condus la formarea treptată a unor fluxuri de energie de diferite compactizări în „oceanul” energiei fundamentale, cu mişcări fără amploare la început, dar în creştere lentă. Este o creştere lentă, pe măsura formării în continuare a acelor diferenţe de profunzime, accentuate şi ele pe măsura auto-creării fluxurilor de la „suprafaţă”: adică din acelaşi plan al uneia dintre dimensiunile diferenţierilor. Nu este greu de închipuit dacă facem comparaţii cu fluxurile care pe care le putem percepe când se dizolvă zahăr într-un pahar cu apă caldă.
Cele petrecute astfel au oferit treptat şi celorlalte planuri de profunzime mişcări în „orizontală” (în acelaşi plan al mişcării) şi în „verticală” (trecerea de la un nivel de profunzime – la altul).
Formarea fluxurilor în condiţii diferite de la o perioadă la alta (la început mai puţine, apoi din ce în ce mai multe) a condus la diferenţieri substanţiale între fluxuri şi începutul antrenării lor între ele, apoi între planuri de profunzime, apoi şi în acelaşi plan, cu o bogăţie care a crescut mereu, născând mişcări cu viteze diferite între fluxurile astfel formate.
Mai întâi aceste mişcări au condus la incizarea, la perforarea unora de către altele, născând firuirea marilor fluxuri – adică destrămarea în fire din ce în ce mai subţiri şi, la rândul lor, împletirea şi perforarea unora de către altele. Prin asemenea perforări repetate, în locuri înguste între fluxuri de diferite compactizări şi volume, cele mai subţiri fluxuri – filamentele – s-au „rupt” unele pe altele în continuare, până la formarea celor mai mici părticele, de dimensiuni infinitesimale – dar destul de puternic compactizate interior pentru a nu mai fi rupte de diverse alte formaţiuni energetice asemănătoare. Toate aceste formaţiuni şi-au continuat drumul – şi îşi continuă drumul mereu, formând marile circulaţii energetice fundamentale.
Iată aşadar o expunere sumară a unor procese care nu au avut la bază creări şi structurări bazate pe o raţiune ea însăşi creată anterior.
Idei privind asemenea formaţiuni, autocreate în oceanul de energie primordială sau fundamentală, au format încredinţări conform cărora noi suntem părticele infime de energie fundamentală, care trăim un timp finit, într-un spaţiu finit, cu forţe finite – stropi de energie „îngheţată” între forme, limite concrete, pentru a ne reîntoarce apoi în „oceanul” primordial, ridicându-i gradul de inteligenţă, raţiune, simţire, şi chiar iubire – lăsându-le însă pe toate doar în formă de potenţial, nemanifestate, în repaos complet. Astfel, am fi cu toţii efemeri şi iluzorii, fără o viaţă, fără o experienţă anume, încercând astfel să ne sfărâmăm şi picătura de raţiune, creativitate şi înţelegere pe care le-am căpătat în timp.
Acestea sunt însă încredinţări datorate lipsei temporare de percepţie a marilor creaţii ale universurilor în care evoluăm: crezând că înotăm în goluri uriaşe, când de fapt nu percepem în mod curent decât o parte extrem de mică a unei Creaţii uriaşe, dar de vibraţii diferite. Este o percepţie temporar limitată – normală pentru perioade restrânse din evoluţiile noastre, când învăţăm să folosim experienţa personală acumulată pentru a primi şi a oferi ajutor în diverse alte momente ale vieţii pe care ne-o facem reciproc eternă, protejându-ne de distrugere prin corporalitate, protejând şi alte părticele mici care se formează permanent – părticele care au fost numite monade. Nimic nu se distruge în mijlocul Creaţiei realizată de Creatorii-întemeietori ai unor uriaşe protecţii care menţin viaţa celor care li se alătură. Dimpotrivă – totul se dezvoltă în fome de manifestare care dezvoltă uriaş în continuare forţele interioare ale monadelor. Sunt forţe care irump în continuare nu prin creştere de volum, ci prin creşterea densităţii, a compactizării energiilor în delimitarea interioară a monadei. Astfel de forţe interioare – radiante treptat şi în exterior, în mediul fundamental, din compactizările proprii – capătă complexităţi care cresc fără de sfîrşit. Nimic nu se mai distruge, nimic nu se mai dizolvă: fiecare monadă îşi păstrează interior o parte din energia care o scaldă – însă o astfel de păstrare are loc prin proprietate de bază a energie fundamentale, şi nu prin voinţă proprie ; iar o altă parte din această energie interioară, tot prin proprietate a energiei fundamentale şi nu prin acţiune dorită, conştientă, se răspândeşte sub formă de radiaţie în mediul în care se delimitează monadele prin existenţa lor eternă şi prin manifestările care îşi continuă şi ele dezvoltările eterne. În acest fel, energia fundamentală se auto-re-crează mereu, dând viaţă altor formaţiuni auto-create, care beneficiază în acelaşi timp: şi de mediul energetic fundamental, şi de radiaţia puternică a monadelor evoluate anterior, care le transmit în plus şi experienţa lor acumulată.

Timpurile universurilor create de făuritorii dintâi se socotesc în evoluţiile a generaţii întregi de nenumărate monade, care au cunoscut şi au dezvoltat întreaga creaţie a înaintaşilor lor. Dar timpurile se socotesc şi în proporţionalităţile sub care vieţuiesc galaxiile, şi părţile galaxiilor între ele – proporţionalităţi între stele şi planetele pe care stelele le guvernează. În timpurile noastre pământene, unii au numit – în calitate cu cunoscători mai mult sau mai puţin profunzi ai celor ce ne sunt cunoaşteri, pe care le purtăm mereu cu noi în profunzimile memoriilor noastre spirituale – haos: lumea necreată, lumea fără raţiune, fără un scop în sine. Nimic creat inteligent – căci se pare că energia fundamentală nu are nevoi şi nu manifestă reacţii. Nimic.
Este un „nimic” – însă comparativ doar cu ceea ce a derivat în timp din acest nimic. De fapt el, „nimicul”, energia fundamentală, are o constituţie interioară azi – acum, şi încă de enorm de mult timp. Chiar dacă timpurile sunt şi simultane, şi secvenţiale – după secvenţele în care se derulează manifestările monadelor, timpurile adevărate sunt inimaginabil de lungi şi pot avea repere reale doar pentru creatorii, făuritorii dintâi. Însă formările, structurările care au mereu loc, care au fost profund studiate şi înţelese de părticelele care au evoluat între timp, au condus la formarea unei moşteniri de cunoaştere pe care noi, generaţiile formate, şi aflate în evoluţie azi, o primim de la părticelele evoluate prin forţe proprii din începuturi şi până azi. Ele au creat treptat, prin acumularea cunoaşterii simţirilor proprii – toate structurile cunoscute de noi azi, structuri care formează ceea ce numim Centrul de evoluţie.

Asemenea părticele le-am numit ”monade”. Însă formarea unui volum imens de asemenea monade, formare care are loc permanent pe baza aceloraşi principii care le-au generat şi pe cele dintâi, a condus cu timpul la autocrearea unui proces aproape invers: creşterea monadelor mai întâi în volum, înglobând monade mai mici atrase de energia şi proprietăţile în faşă ale monadelor mai mari, dar şi ruperea lor pe principiile fragmentării cunoscute de noi acum: a acestor bule de către altele sau de către fire compacte, subţiri, cu consistenţă şi viteză suficient de mare pentru a perfora fluxuri şi bule energetice mari.
Se va studia ”Formarea monadelor” din capitolul EVOLUŢII – pentru a nu mai repeta descrierea acestui proces.
Astfel s-au autocreat orice monade, şi astfel, prin ajutor pe care monadele devenite din ce în ce mai conştiente de forţele lor interioare şi exterioare şi le-au oferit reciproc, s-a format acest Centru de evoluţie, un Centru de ajutor oferit monadelor autocreate, autoformate în continuare, în timp ce monadele din Centru au evoluat, şi evoluează în continuare pe drumul lor avansat, în mod organizat.
La fel s-au petrecut şi se petrec lucrurile în continuare în multe astfel de centre de acelaşi fel, care evoluează pe baza unor principii asemănătoare.
Formările, creaţiile, structurările şi funcţionările au la bază principiile active ale formării şi manifestării energiei fundamentale, precum şi a existenţei formaţiunilor care iau naştere în interiorul ei, prin creaţie inteligentă şi iubitoare, protectoare a vieţii oriunde s-ar manifesta ea: în interiorul şi în exteriorul Centrului de evoluţie.
Sunt însă multe exprimări relative cu privire la energia fundamentală care scaldă spaţiul nostru înconjurător, mediul existenţial fundamental, după cum este perceput acesta de către evoluanţi. Spaţiul nostru poate fi perceput ca fiind inclus în spaţiul delimitat de planul de profunzime care pentru noi este curent, dar şi în – şi din alte planuri de profunzime, cu disponibilităţi perceptive legate de puterea de simţire a monadelor mult mai evoluate care evoluează percepându-le pe toate la un loc. Una dintre astfel de percepţii ale pământenilor, după încredinţările lor, spune că Dumnezeu ar fi o masă de energie nedefinită şi infinită – ”nelocată” – care ar fi însă dotată de felul ei cu inteligenţă, născând totul din propria ei experienţă: o experienţă fără căutare, fără formare, şi fără raţiune, sau o raţiune necunoscută, neînţeleasă vreodată. Tot ceea ce ar fi în jurul nostru ar fi astfel nicidecum o construcţie, ci o iluzie, un vis superfluu al fiecărei părţi care s-ar desprinde de masa originară, pe un nivel pe care nu-l mai poate stăpâni. şi pe care nici o altă parte a sa, monadă auto-despărţită de fondul existenţial nelocat, nu-l mai poate stăpâni şi înţelege în vreun fel. Totuşi Dumnezeu încearcă să remedieze prin învăţătură oferită ”copiilor” săi, încearcă să-i perfecţioneze, şi la un moment dat oboseşte – de aceea acum ar fi în repaus. Cei care s-ar lăsa învăţaţi şi astfel remediaţi – ar supravieţui şi ar fi purificaţi, trăind mai departe etern reîntorşi sub formă de enrgie pură răspândită în masa nelocată; cei care nu s-ar lăsa învăţaţi, perfecţionaţi, remediaţi, ar fi distruşi în focurile (”luminile” pe care nu le-au acceptat anterior) care de altfel i-au şi creat…
Fiecare ”copil” care supravieţuieşte s-ar lămuri asupra creaţiei totale iluzorii, având şi el, şi Tatăl experienţa de a fi încercat – fiecare la rândul său – să realizeze ceva… Doar energia fundamentală ar fi astfel eternă, iar acesta ar fi cel mai odihnitor lucru pe care şi-l poate dori o monadă: să renunţe la a mai face ceva, de a mai învăţa ceva ce poate fi iluzoriu, din moment ce eternitatea vieţii fără manifestare ar fi singurul adevăr posibil.
Se poate spune că o asemenea raţiune este de fapt bazată pe necunoaşterea evoluţiilor monadice, pe percepţie limitată şi auto-limitată în continuare prin suficienţă de moment. O asemenea atitudine este lăsată – de către acele monade cu experienţă uriaşă, creatoare ale Centrului întreg, şi în acelaşi timp coordonatoare ale evoluţiilor din interiorul lui – fiecărei monade în parte, să se lămurească singure că lucrurile nu sunt de loc atât de simple. Prin potenţarea vibraţiilor şi variaţia condiţiilor de manifestare, monadele ajung treptat să-şi înţeleagă limitele – dar în acelaşi timp să le înţeleagă şi pe cele ale altora, mai puţin evoluate: pe care astfel învaţă să le ajute, să ajungă şi ele să conştientizeze lumea extrem de complexă în care trăiesc. Apoi împreună – ajutători şi ajutaţi, vor oferi exemplu altor generaţii de monade intrate în evoluţii după ei, construind cu toţii o lume mereu remodelată, mereu adaptată necesităţilor noilor evoluanţi: la fel cum au fost şi ei ajutaţi, la vremea învăţăturilor lor.

Iată aşadar – şi vom vedea în multe studii varietatea de structuri pe care o poate crea ceva atât de simplu – energia fundamentală necreată de vreuna dintre monadele existente deja, aşa cum şi copilul nu-şi poate crea corporal părintele din care purcede.
Din varietatea creaţiilor de toate formele şi vibraţiile, de aici, de pe Pământ, cunoaştem cam cât un micron raportat la întreg universul nostru – dar deosebit de important chiar atât de mic cum este el !!! Tocmai respectul oferit tuturor formelor potenţiale de viaţă şi manifestare a creat lucrarea de protecţie a acestor forme, înţelegându-se profund că ceea ce a avut posibilitate de manifestare atât de complexă – nu mai trebuie lăsat vreodată să fie distrus, ci trebuie ajutat să se dezvolte dincolo de înţelegerea şi conştienţa vieţii: valorificându-le intens, dezvoltându-le imens !!!

Totul arată varietatea aplicaţiilor pe care le poate avea principiul fundamental care stă la baza creării Centrului de evoluţie: evitarea distrugerii monadelor, aşa cum energia fundamentală în forma sa pură nu-şi distruge niciodată părticelele sale.
Monadele între ele ajung astfel la un moment dat să înnobileze energia fundamentală, oferind conştient, înalt-conştient, posibilităţi existenţiale mult extinse: descoperind cum să-şi conserve viaţa, protejând-o în fel şi chip, dezvoltând-o, variind-o, creând în continuare complexităţi uluitoare. Creaţiile de acest fel folosesc la rândul lor toate proprietăţile energiei fundamentale şi tot ceea ce poate rezulta din îmbinările efectelor lor, spre creşterea eternă a conştientizărilor tuturor.

Se va studia şi articolul: “Energie fundamentală (Detalii suplimentare)” .

Dictionar