4. HERG: In orasul lemurian

01. VIAŢA LUI HERG (1): COPILĂRIA ÎN CODRII LEMURIENI; VIAŢA ÎN ORAŞUL LEMURIAN ŞI PRIMA GLACIAŢIUNE

Herg s-a născut în mijlocul codrilor deşi din mijlocul continentului lemurian – situat în acele timpuri în nordul Oceanului Pacific. Departe, undeva în zarea pe care Herg şi părinţii săi o cunoşteau bine, cu mentalul lor deosebit de abil în cunoaşterea planetei şi a universului, se afla cea mai apropiată aşezare umană, pe care Herg o cunoştea dinainte de naştere. Ştia încă din primul său an după naştere că trebuie să ajungă acolo – căci orice copil era întruparea unui spirit care venea atunci integral conştient în această lume. Ştia că se află într-o lume binecunoscută în care, la doar o zi de la naştere, putea merge corect pe picioarele sale suple şi putea comunica mental fluid cu cei din jurul său, precum şi cu alţi membri ai grupului spiritual propriu, răspândiţi în lumea întreagă şi în astralul planetei: grup cu care venise de la începuturi pe Pământ şi cu care desfăşura permanent sarcini comune. O asemenea comunicare către lume nu era decât o necesitate de informare sintetică a legăturii fizice cu lumea prin care se anunţa, prin codul personal de întrupare, intrarea în destinul care se desfăşura într-un anume loc precis de pe planetă. Era o primă comunicare, sub formă de transmisie mentală, care avea loc imediat după individualizarea integrală a corpului fizic, adică instalarea conştientă şi totală în câmpurile planetare cu corpul fizic împlinit. Restul corpurilor era în felul fiecăruia deja funcţional complet prin modul propriu de fiinţare, din momentul naşterii: adică fără influenţele corpului mamei purtătoare de sarcină, aşa cum fusese până în acel moment, în viaţa intrauterină. Pentru corpul fizic, naşterea era o formatare naturală care avea loc prin respiraţia aerului din mediul de trai şi apoi prin preluarea unui singur jet de lapte matern, care deschidea rapid şi eficient funcţiunile sistemului digestiv al nou-născutului. 

Copilul cunoştea perfect, din prima zi, împrejurimile locului de naştere. El primea de la părinţii săi sunetele lor mentale proprii, care aveau să formeze direcţionarea înţelegerilor şi legăturilor perfect conştiente pentru oameni – aşa cum pentru restul vieţuitoarelor era ceva mai mult sau mai puţin conştient, după specia de întrupare. Astfel de sunete nu se reduc doar la cele mentale şi fizice pentru om, ci cuprind toate corpurile planetare (de la fizic la cauzal) – valabil şi pentru celelalte specii pământene, chiar dacă nu există o conştienţă pentru funcţionarea altor corpuri – dar ea se va forma în timp. Pentru oameni, corpul fizic se integra astfel în funcţionarea totală a celorlalte corpuri din sistemul corporal, care funcţionau integral deja dinainte de naştere: lumina forma automat deschiderea şi funcţionarea ochilor – pe lângă senzorii de imagine ai celorlalte corpuri, deschişi încă din viaţa intrauterină: sunetele – deschiderea traseelor neuronale de auz fizic – pe lângă senzorii de percepţie auditivă deschişi, de asemenea, din viaţa intrauterină; întreaga suprafaţă a pielii forma obişnuinţa corpului fizic cu vibraţiile din mediul fizic exterior. Astfel, spiritul cunoştea lumea înconjurătoare, prin contact direct şi rapid, chiar dacă o cunoscuse încă din mediul intrauterin, cu mult înainte de naştere. Dar o astfel de cunoaştere anterioară este influenţată de energiile şi fluidele corporale ale mamei. Spiritul cunoştea bine mediul planetar şi social-spiritual în care se afla, dar întotdeauna există modificări de vibraţie, de radiaţii, de la un moment la altul al existenţei universului, cunoscut bine de orice spirit creator avansat, aşa cum au fost şi sunt spiritele umane pe Pământ: având o îndelungă şi temeinică cunoaştere, pregătire pe care cu greu le acceptăm azi pentru pământeni. 

Aşezarea umană, oraşul cel mai apropiat, îşi radia lumina proprie şi sunetul fundamental sub forma compunerii (numelui): OLGAR. La fel ca şi lumina fundamentală (luminiscenţa, aura), sunetul fundamental era format din sunetul pământurilor, al radiaţiilor cosmice la incidenţa cu ele şi cu apele lor, al întregului biosistem şi el radiant: din interiorul şi din jurul aşezării – toate împletite cu aglomeraţia sub formă corporală a oamenilor, cu activităţile lor şi cu toate creaţiile lor materiale. 

Herg îşi simţea vibraţiile, lumina şi sunetul care se împrăştiau în valuri fine, line, împletite armonios, cu reverberaţii subtile în ritmurile naturii din jur. Se aflau la mare distanţă de aşezare – chiar dacă am scris că era cea mai apropiată. Între locul în care se născuse Herg şi oraşul Olgar, el simţea clar urmele unor activităţi umane de mare anvergură, care ajutase aşezarea Olgar mult timp înaintea formei sale prezente: fuseseră activităţi desfăşurate în cuprinsul unor mici nuclee orăşeneşti de ajutători, asemănători părinţilor săi şi lui însuşi, micro-nuclee în care se defăşurau activităţi creative, situate circular în jurul aşezării.

Parte din micile populaţii de ajutători ale micilor nuclee de creaţie se mutaseră în aşezare cu destul de mult timp înainte, iar conducătorii-lucrători ai celor mutaţi rămăseseră un timp de jur împrejurul aşezării. Lucrau lin, liniştiţi, cu mentalul lor armonizat cu întreaga natură, pentru nivelarea câmpurilor impregnate cu amprentele activităţilor umane, pentru ca nu numai vegetaţia, care luase totul în stăpânire deja, ci şi vietăţile mărunte ale lumii să poată popula din nou, şi definitiv, pământurile folosite cândva de oameni. 

Lumea omului reda astfel complet naturii înapoi ceea ce folosise, cu atitudine conştientă de ajutător consacrat, atent, blând şi bun, înţelegător profund al tuturor celor ce ţin de desfăşurarea vieţii din univers. Din citirea amprentelor, încă neestompate total în timpul copilăriei lui Herg, el a integrat toate simţirile sale din corpul fizic în cunoaşterea sa totală, anterioară naşterii sale. 

Aşadar să reţinem faptul că Herg era copil, dar cunoştea bine, ca orice alt copil al timpurilor sale, tot ceea ce ţinea de lumea în care venise să trăiască. La rândul lor, locuitorii din aşezare, din oraşul care era în centrul atenţiei lui Herg, ştiau bine de tot ceea ce marca în fiecare clipă existenţa pădurenilor, chiar dacă nu toţi aveau relaţii permanente cu ei, nu toţi conlucrau direct şi permanent cu ei. Dar ştiau bine cu toţii că va veni o vreme în care şi locuitorii aşezărilor îşi vor extinde trăirile în codrii continentelor planetei – dar până atunci mai erau multe de învăţat şi de făcut, pentru fiecare om, acolo unde îi era deocamdată destinul. 

Contrar celor pe care le-am putea crede azi, familiile pădurenilor nu trăiau în poienile luminoase ale codrilor lemurieni adânci, ci puţin dincolo de liziera codrului – adică până acolo unde nu se îndesea definitiv pădurea. Părinţii lui Herg locuiau la naşterea lui într-o casă simplă şi frumoasă, ce se putea zări dintr-o asemenea poiană naturală, printre ultimii arbori ai pădurii: era o construcţie luminoasă ziua, dar şi noaptea, emanând blând o lumină suavă prin însuşi materialul compact al structurii ei. În spatele ei, la o mică distanţă, codrul devenea aproape de netrecut, iar pădurenii nu deranjau viaţa codrilor şi vieţuitoarelor lui. Rareori când pădurenii se strecurau printre încâlcelile de arbori, arbuşti, liane – de o culoare verde închis aproape de negru. Trunchiurile vizibile peste tot erau de fapt liane bătrâne, doar cu aspect de trunchiuri de copaci; arbuştii şi muşchiul crescut extrem de înalt formau o reţea deasă, un zid aproape compact printre trunchiuri noi sau extrem de bătrâne de liane strâns împletite laolaltă. 

Clădirea mică, albă şi curată, nu avea nimic din beneficiile cu care azi suntem obişnuiţi, când discutăm despre o casă. Era de fapt – aşa cum am mai discutat şi în cazul Capitolului 3: Yuka – o carcasă de protecţie fără obiecte în interior, având numai o simplă denivelare de tipul patului în mijlocul camerei unice. La fel era toate casele altor pădureni – atunci când îşi construiau case: adică în preajma naşterii unui copil, iar casa se păstra de-a lungul timpului în care copilul locuia lângă părinţi, până în momentul în care copilul îşi prelua de la mama sa corpurile spirituale, devenind adult. Pentru oamenii din aşezări stabile, casele erau pentru rezidenţi locul în care învăţau, şi se perfecţionau în precizia cu care trebuiau să lucreze în condiţiile complexe ale timpului lor de întrupare. În condiţiile în care fiecare loc are vibraţia sa, densitatea şi variaţia sa naturală de biosistem, destinul spiritului întrupat îi dicta o parte din sarcinile de realizat împreună cu părinţii săi, dar şi o parte cu ceilalţi oameni din jur, pe măsura creşterii sale.

Pentru pădureni, viaţa era formată din activităţi foarte simple, căci întrupaţii pădureni aveau o experienţă deosebit de amplă, profundă şi mai ales bine consolidată la nivelul de vibraţie al universului în care se află Pământul: experienţă cu care puteau realiza sarcinile cele mai complexe ale umanităţii din acele timpuri, rapid şi perfect. Nu era nevoie de învăţături speciale, de preluarea experienţei părinţilor, ci urmau liniile constitutive ale propriei experienţe; dacă nu trăiau împreună cu părinţii lor în anii maturizării, toţi pădurenii dintr-o regiune conlucrau însă mereu, pentru îndeplinirea sarcinilor lor:

– sarcini care ţineau de susţinerea vieţii biosistemului planetar;

– sarcini care ţineau de susţinerea activităţilor din aşezările mai apropiate sau mai îndepărtate, care erau de fapt centre de învăţătură şi aplicări creative ale rezidenţilor, sub coordonarea conducătorilor-lucrători ai aşezărilor.

Viaţa pădurenilor respira astfel calm, linişte, blândeţe şi înţelegerea tuturor aspectelor vieţii planetare în mijlocul căreia trăiau. 

Senzaţia celui care cercetează acele timpuri şi populaţii în mijlocul activităţilor lor este la prima vedere că unii pădureni aveau o activitate mai intensă decât alţii, iar obişnuinţa de azi ar îndemna cercetătorul să creadă că unii sunt mai pricepuţi decât alţii. De fapt, unele familii lucrau mai intens înainte de a lua hotărârea privind conceperea unui copil – pentru realizarea integrală a sarcinilor până în acel moment; după ce copilul avea să-şi recupereze corpurile spirituale de la mamă, părinţii aveau să-şi reia sarcinile lor de destin la intensitatea lor maximă: adică activitatea lor curentă, normală, derulată permanent. 

Mulţi pădureni nu aveau în destinul lor să-şi întemeieze o familie, şi chiar dacă o făceau, dintre ei unii nu aveau sarcini decât de conlucrare împreună – nu şi de procreere. În consecinţă cei care nu aveau sarcini de a avea urmaşi nu-şi creau o casă, neavând nevoie de aşa ceva. Dacă exista undeva vreo casă, casa realizată era numai a cuplurilor care aveau urmaşi şi avea drept scop protecţie doar pentru naşterea şi creşterea copilului, fiind de fapt o delimitare în spaţiu, cu protecţie în faţa impulsurilor venite din mediul de trai, pentru realizarea unor învăţături sau armonizarea naturală în derularea unor sarcini comune ale părinţilor şi copiilor lor. Copilul intra imediat perfect în armonie cu curgerea vieţii biosistemului din păduri: pe care cu toţii aveau sarcina de a-l proteja de vibraţiile rapide care treceau deseori dincolo de barierele de protecţie vibraţională ale oraşului: despre care vom discuta pe larg în studiile complexe ce vor urma. 

Este însă foarte adevărat că în rândurile pădurenilor unii aveau mai multă experienţă decât alţii. Cei cu experienţă mai mare în lucrările de mare complexitate, pe care le necesitau timpurile, ajutau la integrarea celor cu experienţă mai puţină în locuri din univers cu vibraţie mai joasă – aşa cum este Pământul, în galaxia noastră. Cu toţii aveau deplina conştienţă că orice spirit învaţă de la altul, fiecare învăţând şi consolidând cunoaşterile sale, în cadrul unui schimb de experienţă care se derula prin împletirea acţiunilor tuturor, în sarcinile care le reunea destinele. 

DESPRE PĂDURENII GALACTICI

Un element deosebit de important al vieţii pădurenilor în acea perioadă era legat de ajutorul oferit spiritelor galactice întrupate pădurile continetale: de sprijinirea lor directă de către ajutătorii pădureni secundari. Cei nou-intraţi în întrupare cunoşteau bine activităţile care se derulaseră înaintea întrupărilor proprii, prin mecanismele generate de legăturile între universuri. În schimb aveau nevoie să simtă efectiv, cu corpul lor fizic, amprentele spirituale ale galacticilor. Astfel de amprente ţineau de emoţiile lor, de înţelegerile şi neînţelegerile lor, de recuperarea înţelegerilor lor, de particularităţile fiecăruia în parte de a desfăşura activităţile individuale curente. Toate erau urmărite cu atenţie deosebită, pentru derularea unui ajutor de calitate, profund şi îndrumător complex oferit galacticilor, fiind imperios necesar ca ei să se orienteze cât mai repede în lumea în care se aflau. 

La vremea naşterii lui Herg, codrii încă mai păstrau urmele trăirilor lor, deşi plecaseră de mult spre aşezările din zări. Păstrau atenţia şi grija lor iubitoare de a nu deranja vieţuitoarele, cu grija pentru pătrunderea lor prin desişuri fără să distrugă vegetaţia. Se păstrau încă urmele felul lor de a fi blând, paşnic, suferind sufleteşte dacă ar fi făcut cel mai mic rău vieţuitoarelor pe care le iubeau cu o forţă ce se împrăştia întotdeauna în toate părţile. Secundarii pădureni, care erau ajutătorii cei mai experimentaţi şi apropiaţi ai galacticilor, chiar dacă erau foarte echilibraţi – părând a fi chiar reci cercetătorului acelor timpuri, dacă acesta nu este încă familiarizat cu conştiinţa şi simţirea lor profundă în acele timpuri – apreciau bine sentimentele galacticilor, ştiind că vor ajunge şi ei să-şi echilibreze sensibilităţile de acest fel şi efortul de a deveni înţelegători profunzi, până când întreaga omenire va trăi în acelaşi fel, interior şi exterior, pe toate întinderile planetei. 

Din unghiul de vedere al galacticilor înşişi, chiar calitatea lor de a deveni părinţi, la un moment dat al vieţii lor în codrii, le estompase suferinţele neputinţelor lor – dar nu şi grija de a transmite copiilor lor asemenea emoţii, extrem de puternice pentru acele vremuri. Învăţaseră cu toţii de la secundari, treptat, să se echilibreze, să nu se blameze, respectând însă şi iubind în continuare viaţa sub toate formele ei. Momentul consolidării echilibrului lor în viaţa de pădurean fusese simţit ca o sarcină încheiată astfel de fiecare galactic, pe măsură ce concentrarea individuală devenea, alături de copiii lor, din ce în ce mai clară, mai precisă. Plecaseră rând pe rând spre aşezări, acolo unde simţeau că le merge destinul, cu toate sarcinile lui. 

Privind lucrurile din unghiul de vedere al secundarilor, ei înşişi erau ajutătorii direcţi ai galacticilor pretutindeni în univers, oriunde li s-ar fi întâlnit drumurile – nu numai pe Pământ. Astfel cunoaşterile, de altfel vaste şi profunde, ale secundarilor despre manifestările galacticilor, întotdeauna şi pretutindeni cresc şi se aprofundează pe măsura cunoaşterii altor noi generaţii de evoluanţi galactici: tot aşa cum un profesor cunoaşte tot mai mulţi copii care, generaţie după generaţie, trec printr-o clasă – a VI-a, să zicem; cu timpul, experienţa profesorului creşte – şi ca exercitare a profesiei, şi ca manifestare faţă de copii, în general. 

La fel era, şi este mereu şi situaţia secundarilor faţă de galacticii cu care se mereu se întâlnesc pe diverse planete din univers, în cele mai diferite condiţii de trai. Dar, pentru a nu-i deranja în trăirilor lor curente, secundarii nu-i studiază direct, fix (de tipul a ceea ce numim azi: monitorizare), căci mentalul fin al galacticilor simte imediat că ar fi într-un fel de “supraveghere” stingheritoare. Doar la simţirea necesităţii de ajutor pe care galacticii o pot radia ca printr-un canal către secundarii apropiaţi, aceştia din urmă răspund lăsând „canalul” să se deschidă spre ei. Galacticii au nevoie de cercetarea şi înţelegerea secundarilor ajutători, şi nici ei nu procedează altfel decât mentorii lor, fără să stea pe capul lor tot timpul. Cu toţii însă sunt ajutaţi discret entităţile lor astrale ajutătoare, dar şi de însuşi modul de constituire al universului şi întrupărilor: şi memoriile monadelor, şi mediul planetar, energia fundamentală a acestui mediu, cu particularităţile de vibraţie a fiecărui câmp al corpurilor noastre, înregistrează şi păstrează amprentele celor care trăiesc în plan local, iar galacticii – cu atât mai mult secundarii – pot decela rapid amprentele evoluanţilor, după vibraţia lor, înainte de a fi estompate de biosistemul local: pământuri, ape, plante şi animale la un loc. Asemenea amprente îi orientează oriunde ar fi, treptat şi din ce în ce mai rapid: astfel încât legătura galacticilor cu ajutătorii lor nu este nicăieri, şi nu era nici în trecutul nostru pământean una de tip toată-ziua-bună-ziua, ca şi copiii de azi faţă de părinţi, care se uită la ei să vadă dacă au spus ceva corect sau nu. Secundarii lăsau galacticii în voia mersului lor, să trăiască după cum puteau ei, intrând în legătură cu cei pricepuţi doar când galacticii căutau îndrumare şi sprijin. În rest, locul şi caracteristicile trăirilor galacticilor, care amprentau astfel pădurile, erau simţite, “citite” (cum spunem azi) şi profund studiate de secundari; apoi, după plecarea galacticilor din păduri, avea loc studiul final al trăirilor lor de către secundari, un studiu complex care cuprindea tot ce se putea şti despre ei personal, cu chestiuni specifice fiecărui spirit în parte, pentru a fi ajutaţi în viitor, în alte întrupări. Abia apoi erau şterse amprentele lor din păduri, tot de către secundari, spre liniştirea totală a codrilor planetari. 

Toate acestea au constituit o acţiune specifică doar acelei perioade. Pădurenii care au cunoscut astfel integral amprentele spiritelor galactice au fost ulterior şi ajutătorii lor: de la distanţă, în mod radiant, dar şi prin comunicare mentală, cu galacticii care vor deveni conducători sectoriali de activităţi în oraşele, aşezările rezidenţilor. Toate au fost necesare şi s-au derulat în vederea desfăşurării trăirilor umane în perioada de pregătire, şi apoi de trecere a primei glaciaţiuni petrecute în viaţa întregii omeniri, de la începuturile constituirii ei pe Pământ.

În următoarea etapă, legată tot de galactici, pădurenii rămaşi în codri au avut ca sarcină cunoaşterea tuturor activităţilor parcurse de galactici după plecarea lor în oraşe: tot pentru a-i ajuta când aveau nevoie. După reorientarea lor în manifestări individuale, paşii galacticilor s-au îndreptat către micro-aşezări sau micro-nuclee de creaţie materială mentală, constituite de jur împrejurul fiecărei aşezări a rezidenţilor. Astfel de nuclee, mici aşezări de creaţie materială, aveau pe de o parte rolul de a oferi condiţii de integrare a galacticilor în aşezările din jur, urmând necesităţile de sincronizare a activităţilor lor: curente, între tipuri de activităţi curente, şi între ale lor astfel sincronizate – cu cele ale rezidenţilor din aşezări, acele activităţi pe care rezidenţii le puteau desfăşura în acel moment, de care aveau nevoie să le desfăşoare în continuare, în viitor. 

Când toate aceste activităţi au fost pregătite şi derulate în perfectă armonie unele cu altele, asemenea nuclee de creaţie materială aveau să gliseze în interiorul aşezărilor, formând extinderi ale oraşelor: sectoare cu locuinţe pentru trăire curentă şi derulare de activităţi. Este un aspect deosebit de important al activităţilor umane din acele timpuri, de aceea vom reveni cu detalii consistente după prezentarea generală a perioadei, pentru cei care doresc un studiu mai aprofundat.

Din mijlocul vieţii sale de pădurean, Herg a plecat către Olgar, aşezarea pe care o ştia foarte bine acum. Crescuse, având o bucurie deosebită pentru părinţii săi – dar cu toţii ştiau bine că o altă femeie îi va înlocui în Olgar, devenindu-i un fel de mamă şi parteneră de lucru în viitor: avea să fie îndrumătoare în viaţa de oraş şi conlucrătoare în sarcinile pe care Herg le avea şi el în prima parte a destinului său. Ştiau cu toţii că acesta era destinul lui Herg, şi ştiau de asemenea că orice viaţă a lui pe Pământ va avea această temă: călătorii lungi, personale, fără însoţitor, pentru împlinirea unei trepte de evoluţie proprie, care numai în acest fel urma să umple o cunoaştere complexă a vieţii pământene: prin propria simţire profund conştientă. 

Nu era vorba numai despre un destin neobişnuit al pădurenilor – care de altfel nu ajungeau decât foarte rar în oraşe. Pădurenii îşi desfăşurau destinul în mod individual, reîntâlnindu-se rar sau de loc chiar şi cu familia în care se năşteau: dar oricum erau foarte rare destinele în care să-şi împartă viaţa între păduri şi oraşe. În toate timpurile pe care le va petrece de-a lungul vieţilor din ciclul său pământean, Herg însă va trece prin asemenea momente de schimbare, la drumuri lungi de-a lungul şi de-a latul planetei, iar drumurile vor face din el exact ceea ce-i cerea treapta sa de evoluţie: să fie un Călător permanent, liber, neîngrădit, dar supunându-se singur regulilor propriei conştiinţe, propriilor cerinţe de ajutor oferit lumii în care trăia şi simţindu-le, conştientizându-le la început clar, mental, apoi intuitiv, când timpurile târzii îi vor cere. 

În acest destin, momentul plecării a venit pentru Herg odată cu deschiderea unui „culoar”, sau „canal”, sau „tunel” eteric, printre liane, muşchi moale şi ierburi. De fapt ceea ce pare a fi o „deschidere” era de fapt o activare a unui canal energetic planetar, care avea vibraţia cea mai apropiată de vibraţia generală a lui Herg: a complexului spiritual întreg, format de radiaţia sa monadică + sistemul său corporal complet. Acest moment a venit imediat după preluarea corpurilor spirituale de la mama sa, îl cunoştea dinainte şi era perfect pregătit pentru el. Cunoştea acum foarte clar, în întreaga sa complexitate, sistemul de canale, continentale şi transcontinentale , sistemul de celule de stabilizare vibraţională de pe întreg cuprinsul planetei, funcţiunile lor, ale întregului sistem de manşoane ale matricei eterice a planetei, despre care ştia bine din vieţile anterioare, pe care le studiase cu ajutătorii săi astrali, reîmprospătând şi studiind totul în timpul trăirilor sale în păduri, înaintea plecării, din punctul de vedere al destinului actual. 

Herg, sigur pe drumul său, urmând ferm entităţile sale ajutătoare astrale cu care învăţase multe alte lucruri alături de părinţii săi, păşi într-o dimineaţă în acest canal eteric: luminos, strălucitor. Drumul mergea lin, el însuşi aluneca blând pe de-asupra muşchiului pădurii, în mersul său firesc pentru acele timpuri, plutit şi lin, dar precis şi mai ales decis: al tuturor oamenilor, dar mai ales al pădurenilor. Canalul era uşor de urmat, căci fiecare om îşi percepea cu toate simţurile sale – vizual, sonic, vibraţional - canalul de vibraţia cea mai apropiată; iar pe măsură ce înainta canalul se amprenta încă şi mai apropiat cu vibraţia călătorului, urmând să se dezamprenteze în spatele său, pe măsura înaintării prin el. Numai un singur călător avea să-l folosească, Herg însuşi, fără să mai revină însă prin el vreodată. Astfel ştergea mental practic toate amprentele trecerii sale prin el, pentru a rămâne curat în urma sa, ca să nu sperie şi să nu îndepărteze vieţuitoarele pădurii. De altfel dezamprentarea era lucrarea permanentă a fiecărui pădurean, şi în timpul, şi după terminarea lucrărilor pe care le avea de făcut într-o regiune a planetei. 

ÎN ORAŞ

Canalul, care îşi urma drumul continental mai departe de ţinta călătoriei lui Herg, ducea la marginea oraşului Olgar: acolo unde era aşteptat de către cei cu care urma să trăiască o îndelungată perioadă de timp. Viaţa sa avea însă să se desfăşoare altfel decât viaţa copiilor din oraş, căci experienţa sa ca evoluant şi ajutător era mare, la fel ca şi experienţa de pădurean crescut în mijlocul unei lumi care îi oferise până atunci multă putere de orientare şi cunoştinţe profunde. Nici copiii din aşezare nu stăteau împreună cu părinţii, după recuperarea corpurilor spirituale de la mamele lor, aşa cum ştim acum. Mergeau într-o altă parte a oraşului, special destinată copiilor, unde se pregăteau pentru viaţa în curs, fără să-şi deranjeze părinţii din sarcinile lor personale. Învăţau şi consolidau astfel cum să-şi urmărească ritmurile biologice proprii şi pe cele planetare în noile condiţii de trai pe Pământ – având în vedere diferenţele planetare de la ultima întrupare cu corp fizic până la cea în curs; apoi cum să-şi armonizeze trăirile între ei; nu în ultimul rând se urmărea realizarea creaţiei materiale proprii în conformitate cu aceste ritmuri: în vibraţiile momentane ale Pământului, care se modificau substanţial de la o întrupare proprie la alta.

În Olgar, Herg a crescut aşadar separat de copiii de vârsta sa: în prezenţa, şi în conlucrare cu Fro Sah. Din numirea sa, Sah era o particulă a codului său de vibraţie de destin, care arăta că, deşi trăia în rândul conducătorilor-lucrători, era o femeie care evolua în acest destin singură, dar în apropierea conducătorilor-lucrători ai aşezării şi a ajutătorilor pădureni care ajutau aşezarea Olgar şi alte câteva aşezări din depărtare. Pădurenii aveau nevoie de legături cu conducătorii aşezărilor, în lucrările comune pe care le desfăşurau cu ei. În acest fel, lucrările tuturor erau realizate corect, exact în momentele necesare ale ritmurilor de trăire ale rezidenţilor. Conducătorii hotărau, în funcţie de percepţiile lor subtile şi profunde, când şi cum, cu ce intensitate şi sub ce formă aveau să intre noile învăţături şi aplicaţii în viaţa rezidenţilor. Înafară de aceste învăţături şi aplicaţii, pădurenii desfăşurau şi alte lucrări, de o importanţă cu totul deosebită, aşa cum vom vedea. 

Toate se pregăteau din timp, etapă cu etapă: pădurenii din jurul aşezărilor erau îndrumaţi exact în ceea ce urma să se deruleze în aşezare şi în jurul aşezării, dar şi în alte aşezări aflate la distanţe mai mari sau mai mici. Fiecare acţiune şi pregătirile ei avea loc după particularităţile şi necesităţile locului. În ce priveşte ajutorul direct oferit rezidenţilor, pădurenii introduceau în manifestările lor curente aplicaţii care formatau câmpurile planetare: erau amprente, influenţe stabile, privind viitoarele lor activităţi, care aveau să devină mai uşor de aplicat astfel. Subconştientul uman de pretutindeni prelua asemenea impulsuri, obişnuindu-se din timp cu schimbările care urmau să se petreacă: ceea ce constituia un ajutor deosebit de important pentru toată lumea de pretutindeni. 

Nu numai aplicaţiile în sine erau importante, ci şi un anumit fel de a fi realizate. În cercetarea desfăşurărilor de atunci, există senzaţia iniţială că Herg nu ştia nimic despre aşezare şi a fost învăţat de mic de către conducătorii-lucrători, direct de către Fro Sah; dar numai cercetătorul care nu cunoaşte încă bine evoluţiile – aşa cum şi eu eram la începutul vizualizărilor – nu înţelege faptul că un ajutător secundar nu avea nevoie de o învăţătură propriu-zisă aici, pe Pământ, în acele timpuri. Un secundar vine la întrupare oriunde şi în orice timpuri ale unui ciclu de vieţi cu învăţături şi cu consolidări deja realizate, cu o experienţă profundă şi în locuri din univers cu vibraţii înalte, şi în locuri cu vibraţie joasă. Acumulează permanent  astfel o experienţă uriaşă, cu ajutorul căreia poate intra oricând, direct, în orice fel de sarcină, oriunde în univers. Ceea ce este însă necesar în situaţia în care nu lucrează singur – ci cu un grup întreg de întrupaţi asemănători lui ca evoluţie, aşa cum era şi cazul lui Herg, era potrivirea până la simultaneitate a ritmurilor biologice ale tuturor participanţilor din grupul conducător-lucrător. Noi cunoaştem azi asemenea fenomene prin influenţarea reciprocă a corpurilor noastre fizice: femeile care locuiesc în aceeaşi casă au treptat ritmurile menstruale lunare în perioade apropiate, impulsurile de hrănire (foame) dar şi de evacuare naturală: corpurile îşi „potrivesc” desfăşurările aproape simultan într-un grup de oameni care trăiesc pe un spaţiu restrâns – indiferent de vârstă sau sex (familiile numeroase care locuiesc în apartamente ştiu bine acest lucru). De fapt este vorba despre influenţă, prin radiaţia la distanţă a impulsurilor organismelor între ele: şi cu cât vibraţia corpurilor din sistemul corporal este mai mare, cu atât mai mult influenţele radiante sunt mai puternice, iar potrivirea funcţiunilor sistemelor corporale între ele este mai avansată. Mai cu seamă în situaţiile în care:

– vibraţia medie planetară este foarte mare, ceea ce facilitează mult funcţiunile extrem de precise ale organismelor;

– sistemele corporale umane sunt la începutul derulărilor liniilor genetice, nu sunt deteriorate de vibraţiile joase cu care planeta s-a confruntat în ultimele milenii, nu sunt deteriorate de impuneri sociale, politice, religioase specifice organizărilor umane în etape cu vibraţie planetară joasă, când spiritele nu-şi mai regăsesc cunoaşterile, echilibrul emoţional, înţelegerile. La nivele înalte de vibraţie însă, pentru spiritele umane totul este o trăire echilibrată, perfect conştientă, perfect cunoscătoare – chiar dacă ne vine greu să credem un asemenea lucru. Mai mult, ajutorul primit în astfel de situaţie, departe de a fi nenecesar, este pe măsura sarcinilor avansate, stabilite pe măsura unor astfel de forţe spirituale optim folosite. Ajutat pe toate planurile, într-o asemenea etapă planetară, fiecare spirit îşi urmează astfel exact destinul pentru care este pregătit, are cunoaşterea tuturor celor pe care le are de efectuat şi urmăreşte efectele lucrările sale un timp, echilibrându-le permanent mersul;

– când trăirile sunt derulate în grup compact – de tipul celor din aşezările despre care discutăm, destinele sunt asemănătoare, doar aplicaţiile au loc cu mici particularităţi de execuţie, care nu strică cu nimic cursul de manifestare pentru spiritul lucrător şi pentru cei din jurul său: de exemplu, execuţii în creaţie materială cu viteze diferite, dar diferenţele sunt foarte mici, sau în forme diferite, dar fără să deformeze sub nici o formă utilitatea obiectului creat – aşa cum se poate executa azi o cană cu o anumită lărgime, o anumită înălţime, mai rotundă, mai plată, mai pătrăţoasă, sau creatorul său o va decora în felul său personal: unul cu flori, altul cu gâze şi păsări, altul cu forme geometrice sau cu jocuri de culori. Dar toate aplicaţiile sunt de cea mai înaltă calitate, folositoare în egală măsură, particularităţile se împletesc – mai ales în condiţiile de înaltă conştientizare, pricepere, înţelegere a fenomenologiei de utilizare, de realizare astfel încât să nu folosească materiale planetare în exces sau să realizeze o creaţie cu forţe spirituale răspândite în exces, care ar conduce la dezechilibre planetare locale care, oricât de mici ar fi ele, cauzează şi propriilor vieţi, dar în special tuturor vieţuitoarelor planetei, în timp. 

Herg a avut un destin desfăşurat pe o perioadă de timp extrem de lungă. Viaţa unui spirit rezident întrupat era cam de 10-15.000 ani actuali, în timp ce conducătorii-lucrători aveau o întrupare cam de 3-4 ori mai lungă decât aceea a unui rezident: 30-40.000 de ani. În linii mari se poate spune că principala lucrare a lui Herg a fost aceea de lucru în funcţie de particularităţile de creaţie necesare membrilor aşezării, în funcţie de fiecare perioadă planetară care avea să fie traversată de-a lungul vieţii sale. Iar perioada în care a trăit Herg era cu totul specială în viaţa întregii planete, mai cu seamă pentru spiritele umane, aflate de curând la întrupări pământene. Oamenii, în calitate de creatori conştienţi aflaţi în curs de universalizare, aveau vieţi speciale, cu nevoi speciale, pentru care aveau mulţi ajutători în sprijinul lor la întrupare în mijlocul sau în jurul aşezărilor lor, urmărind cele trei mari etape generale ale desfăşurării unui eveniment aşteptat: pregătirea, trăirea oamenilor în timpul evenimentului şi trăirea cu efectele ulterioare: şi pentru societatea umană, şi pentru planetă. Este vorba despre prima glaciaţiune trăită de spiritele umane de la venirea lor pe Pământ. 

Putem analiza specificul acestui important eveniment, aşa cum a fost urmărit de societatea umană a timpului, astfel:

– pregătirea populaţiilor în vederea întâmpinării acestei prime glaciaţiuni de la venirea lor pe Pământ – pe care ei au cunoscut-o deocamdată sub forma epocii apelor (ploilor) sau pluvionară;

– derularea, şi ajutarea derulării trăirilor rezidenţilor în timpul epocii apelor şi după aceasta. Era prima etapă de vibraţie joasă pe care o traversa omenirea acelor timpuri. Ceea ce însă nu înseamnă că Pământul nu mai trecuse prin astfel de perioade, anterior venirii spiritelor umane la întrupare pe planetă: este un fenomen care face parte din ritmurile universice naturale, normale, ale oricăror stele şi planete din univers, cu particularităţi în funcţie de zona şi subzona universului;

– efectele ulterioare ale unei glaciaţiuni, pentru populaţiile umane (să folosim mai rar această exprimare: glaciaţiune, pentru ca să ştim la ce ne referim, însă corect este: epoca apelor sau pluvională) vor fi comune şi celorlalte glaciaţiuni, până la ultima – pe care o ştim bine şi noi: „potopul” biblic pentru regiunile calde ale planetei. Vom discuta despre detaliile fiecărei astfel de etape planetară, de epocă a apelor, pentru care cele prezentate în acest studiu sunt doar deschideri ale unui subiect vast, foarte puţin înţeles chiar şi de către cei care ştiu despre el, despre amănunte ale vieţii lemuriene şi atlante. Glaciaţiunea, sau pentru acel moment: epoca apelor este o „groapă” vibraţională naturală specifică zonei I a universului nostru. Celelalte zone ale universului au alte caracteristici privind modificările de vibraţii, în funcţie de care se derulează evoluţiile spiritelor în acele locuri. Dar sunt mai multe forme de rădăcini ale unor diminuări drastice ale vibraţiei medii planetare, iar în cadrul studiilor prezente ne vom ocupa cu detalierea formelor specifice galaxiilor din subzona în care evoluăm în prezent. 

Şi pe Pământ activităţile umane străvechi s-au adaptat întotdeauna fenomenologiei variaţiei vibraţiei planetare, continuând activităţile în deplină cunoaştere a acesteia în aşezările, şi în jurul aşezărilor umane. Revenirea vibraţiei planetare (ieşirea din „groapa” vibraţională) a fost tot un fenomen universic – adică fără intervenţia omului – însă o astfel de scădere abruptă vibraţională lasă urme în traseul vibraţiei planetei, chiar dacă ea creşte, revine până la un nivel apropiat de valoarea existentă înainte de groapa vibraţională. Nivelul rămâne mai scăzut, şi scade în continuare, lent, cu viteza de derulare dinainte. Însă în aşezările umane, pentru ca activităţile să fie reluate de la cunoaşterile rezidenţilor dinainte de epoca apelor, vibraţia trebuia ridicată dincolo de nivelul natural, general al planetei din acel moment de după epoca apelor. Rezidenţii doar au participat la această manevră vibraţională din aşezările lor, derulată în principal de către conducătorii societăţilor lor şi de către pădureni. 

Nivelul vibraţional foarte ridicat al aşezărilor umane s-a menţinut un timp relativ scurt, întrucât necesitatea nu era de a rămâne aşa cu orice preţ, în timp ce vibraţia medie planetară se diminua constant în jurul aşezărilor umane. Era doar necesară reluarea aplicaţiilor de creaţie din momentul întreruperii lor, înainte de epoca apelor, altfel s-ar fi instalat un gol care s-ar fi manifestat la un moment dat prin neputinţa oamenilor de a menţine o fluiditate în creaţie; întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, sărirea peste etape are o influenţă nefastă asupra căilor învăţăturilor noastre. 

Pe de altă parte oamenii vor învăţa să susţină vibraţia planetară la cote tot mai înalte pe măsură ce vibraţia planetară va scădea. Este un exerciţiu necesar pentru păstrarea permanentă a unui nivel ridicat al vibraţiei personale – greu de realizat la început fără sprijin din mediul de trai şi cu corporalitate care merge în pas cu vibraţia mediului. Învăţăturile încep treptat prin lucrări în societăţile de întrupare, realizate în grup, după care treptat fiecare spirit în parte îşi îndreaptă atenţia către el însuşi, către vibraţia personală, pe care încearcă să şi-o ridice, pentru manifestări de calitate şi de înaltă spiritualitate. De la evenimentele planetare la cele sociale restrânse şi până la cele individuale, personale, paşii se fac încet şi cu răbdare. 

Chiar dacă discutăm de medii planetare străvechi cu vibraţii joase şi înalte să reţinem faptul că cea mai joasă vibraţie din acele timpuri erau de fapt extrem de înalte comparativ cu ceea ce trăim azi. 

Variaţia vibraţiei medii planetare şi a societăţilor umane în perioada primei epoci a apelor (prima glaciaţiune)

LEGENDĂ:

(1) = Variaţia vibraţiei medii planetare;

(m) = Punctul de vibraţie minimă pe care l-a atins vibraţia medie planetară în timpul primei epoci a apelor (prima glaciaţiune) trăită de oameni;

(1a) = Nivelul de la care vibraţia medie planetară şi-a oprit mersul ascendent, caracteristic ieşirii din groapa vibraţională, reluându-şi mersul uşor descendent obişnuit, în continuarea procesului normal de diminuare a vibraţiei zonale; de la acest punct, devine vizibilă creşterea vibraţiei medii a societăţilor umane, care şi-au oprit mersul paralel cu vibraţia planetei (care începea atunci să se diminueze în mod natural, sub presiunea schimbării factorilor care îi determinau modificările); prin acţiunea conducătorilor fiecărei societăţi şi a pădurenilor din codrii înconjurători, vibraţia societăţilor a urmat o linie ascendentă, până la atingerea valorii vibraţiei dinainte de epoca apelor;

(2) = Variaţia vibraţiei societăţilor umane;

(2a) = Punctul de maximă vibraţiei atinsă de societăţile umane după epoca apelor, egal ca valoare cu vibraţia maximă atinsă înainte de epoca apelor.

Tema cunoaşterii lucrărilor înaintate de creaţie materială mentală a rezidenţilor în această perioadă este vastă şi o vom discuta pe larg în studiile următoare. Să notăm acum că rezidenţii ştiau bine să lucreze, înainte de glaciaţiune, de epoca apelor, cu toate materiile şi energiile specifice acelei perioade, de vibraţie foarte înaltă: la nivele de amănunt şi calitate deosebită într-o funcţionalitate de o înaltă complexitate, pe care un cercetător actual al acelei epoci cu greu o poate ghici în simplitatea aparentă a vieţii lor, de neimaginat azi pentru noi. Aceleaşi particularităţi de trăire şi de creaţie le vor realiza în continuare, dar în atmosfera vibraţiilor care se diminuau treptat, cu materii şi energii de vibraţie mai joasă decât cele cu care erau obişnuiţi anterior: va fi exerciţiul funcţiunii în acel moment planetar, cu particularităţi deosebite pentru creaţia lor întreagă. După epoca apelor, vibraţia planetei va reveni la valori mari – dar nu atât de mari ca şi în perioada anterioară a „gropii” vibraţionale. Omenirea însă se va strădui să reatingă rapid vibraţia, felul de viaţă şi de creaţie asemănător cu cel dinainte, chiar dacă eforturile erau considerabile: foloseau materii şi energii devenite rare între timp în câmpurile planetare, unde vibraţiile se diminuau constant. Noile energii care veneau în valuri pe planetă erau în scădere vibraţională constantă, iar cele pe care le foloseau rezidenţii după epoca apelor trebuiau să fie vârfurile nivelelor vibraţionale ale segmentului din acel moment. După momentul în care vibraţia a atins punctul maxim în aşezare, oamenii îşi vor continua activităţile prin creaţia şi trăirea la vibraţia momentului planetar, care scăzuse mult între timp – dar nu atât de mult încât să nu poată ţină pasul cu ea. În acest fel, omul intra în armonie cu mediul înconjurător, dar îşi continua şi experienţa totală de lucru, fără să se fi pierdut nimic din ritmul învăţăturilor adaptate mereu naturii. Cercetătorul cu greu îşi poate da seama la început de această armonizare a vieţii şi creaţiei omului străvechi cu vibraţia planetară: de fapt fiecare act de creaţie ţinea cont de modificările naturale ale planetei, căci odată cu ele aveau loc modificări naturale ale corporalităţii umane – la fel ca şi în corporalitatea tuturor speciilor pământene. 

Aceasta a fost o primă experienţă majoră a omenirii mentale, studiată intens pretutindeni, de care ea va ţine cont de fiecare dată când se va afla într-o astfel de situaţie. 


Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
17. CORPORALITATE LEMURIANA (3): FOLOSIREA CONSTIENTA A PLEXURILOR CORPURILOR FLUIDICE: A CANALELOR SI A CORDOANELOR (CORZILOR) LOR

Se vor avea în vedere studiile: Plexurile corpurilor fluidice (1), Plexuri ale corpurilor fluidice (2), Plexuri ale corpurilor fluidice (3), precum şi studiile privind Împământarea . Pe măsura pătrunderii în studiile…

16. CORPORALITATE LEMURIANA (2): DETALII ÎN PLUS PRIVIND STRUCTURILE COMPLEXULUI REPTILIAN

Se vor avea în vedere studiile din capitolul COMPLEXUL REPTILIAN . Să reţinem din cele expuse anterior faptul că toate activităţile umane se bazau în străvechimi pe structurile naturale ale sistemului corporal uman şi pe funcţiunile…

Dictionar