06. Creaţie materială

10. De la creaţia mentală la creaţia manuală

Cunoaştem multe lucruri despre încredinţările oamenilor privind creaţia materială manuală, din zilele noastre. Sunt încredinţări formate în baza unor îndrumări – cercetări şi informări oficiale, însă modul de formare şi perpetuare a acestor îndrumări rămâne pentru o discuţie viitoare. Studiile prezente privesc în câteva cuvinte creaţia materială manuală a omului, şi lucruri legate de ea – dar din alte puncte de vedere.

De-a lungul ultimilor 30 de ani am auzit de multe ori această exprimare: „La ce ne trebuie atâta „creaţie”, când ne putem mulţumi cu mult mai puţin??!!…” sau „Nu este ăsta materialism care ne depărtează de Dumnezeu??…” Şi nu sunt întrebări care cer neapărat un răspuns, ci sunt întrebări retorice, care îşi cunosc deja propriul răspuns: nu avem nevoie…
Şi totuşi, ar exista răspunsuri, dar cei care pun întrebări nu le doresc decât în sensul care s-a format în sufletul lor: nu avem nevoie… Sigur că nu se referă la ceea ce au ei înşişi, ci la ceea ce prisoseşte în casele altora. Iar acesta este un alt aspect de discutat…
De acord – am spus, deşi în tinereţe, de pe băncile şcolii cu cunoaşterea ei obligatorie, cu examene care forţează calarea pe astfel de distribuţii materiale fizice, spuneam că, dacă nu era setea omului pentru cunoaştere şi creaţie, eram acum tot în peşteri sau la coada calului (la căruţă!). Azi aş adăuga şi faptul că ar fi însă multe de spus aici. Dacă am fi fost simple maimuţele picate din „raiul” copacilor – nici nu am fi ajuns aici unde suntem, nici nu am fi avut setea de creaţie de care dăm dovadă azi. Am fi discutat numai despre ea, poate doar ca nişte vise, speranţe neîmplinite din lipsă de pricepere, dar am fi moştenit, de la apropiatele vieţuitoare planetare din care ni se tot spune că ne tragem de curând, alte forme de „sete” şi de „foame” înafară de cele de hrănire:
– sete de călătorii, moştenite de la marile migraţii ale turmelor de mamifere, stolurile de păsări, bancurile de peşti;
– sete mult mai multă de comunicare: moştenirea ciripitului gălăgios ca „pălăvrăgeală” păsărească;
– sete mult mai mare de relaţionare, dezvoltată mult la toate speciile, de la furnici şi albine la inteligentele haite de lupi sau relaţiile familiale ale elefanţilor şi gorilelor…
Şi încă multe altele de sorginte vegetală şi animală deopotrivă.
Dar CREAŢIA rămâne unică omului, iar zborul de la manual la mecanic şi tehnologic nu este explicat prin nici o formă de moştenire naturală clară. Imaginaţia uluitoare a omului se sprijină pe bogăţia inimaginabilă a creaţiei sale mentale anterioare, pe care o intuieşte permanent şi, plin de curaj, încearcă să facă ceea ce moştenirea sa bogată îi cere… De aici se trage şi confuzia legată de faptul că, dacă omul a evoluat atât de repede, asta ne poate încredinţa că suntem atât de aproape de transformarea noastră în „îngeri” – direct din omul care ar avea nevoie pentru o asemenea transformare doar de conştientizarea faptului că trăim într-un vast univers care are elementele sale interconectate într-un tot unitar… Mulţi dintre noi chiar cred acest lucru şi aşteaptă ziua de 21 sau 25 decembrie 2012 pentru a ne transforma astfel… Ne vom lămuri de faptul că divinitatea este divinitate – şi nu doar energie inteligentă nelocată, ci formată din entităţi creatoare cu mare experienţă de înţelegere privind viaţa sub toate formele ei – şi mai ales doritoare să ne ducă şi pe noi, pe fiecare monadă în parte, la nivele de înălţare spirituală deosebită şi nicidecum limitată, aflată în permanentă creştere, ajutându-ne să ajungem să ne dorim şi noi înşine acelaşi lucru mereu, în eternitatea vieţii noastre.
Unii oameni mai au şi o altfel de încredinţare, pornind de la ideea că am fi clone ale unor extratereştri super-inteligenţi, operativi, care au văzut cândva în maimuţa străveche patrupedele numai bune de remodelat genetic, în vederea realizării unor scopuri personale. Pe care încă ne mai străduim să le descifrăm – în funcţie de cultura mai mult mai mai puţin dezvoltată a căutătorului: scopul cel mai plauzibil fiind ales ca punct de referinţă pentru sprijinul încredinţărilor proprii până la revenirea lor pe Pămât – constând în preluarea celor credincioşi pentru a fi duşi undeva, departe oricum de Pământul care nu mai este acum planeta viselor noastre. Poate tocmai de aceea, într-un mediu de nepăsare izvorâtă din multe puncte de vedere, se distruge sistematic Pământul, nu ne mai interesează decât cerul cu stelele, de unde ar veni oricum „scăparea”: unii speră în plecarea supravieţuitorilor unui holocaust pe alte planete, cât mai departe de Soarele care dă semne de schimbare agresivă şi el, la rândul lui, alţii cred în plecarea cu extratereştrii ai căror clone cred dânşii că am fi… Oricum se speră într-o rezolvare de la sine, fără efort din partea noastră, fără a mai avea nevoie de cunoaştere, de efort, de schimbări prin propria voinţă…
Este de fapt ceva normal, specific acestor vremuri şi nivelului evolutiv al spiritelor – fiecare având încredinţări pe măsura fricilor sau speranţelor. Dar deseori şi pe măsura intuiţiilor care ne atrag către a pleca „acasă” – adică întoarcerea în locurile de unde a venit fiecare spirit, în grupuri mai mari sau mai mici, după finalizarea sarcinilor pământene: semnalul fiind schimbarea mult aşteptată a timpurilor. Este semnul unei oboseli din partea spiritelor, după ultimele milenii de greutate, dar şi intuiţii corecte privind viitorul în linii mari, dar aceasta însă exclude lipsa de efort, de voinţă pentru continuarea evoluţiilor. Este de asemenea semnul lipsei de obişnuinţă a multor grupuri spirituale cu astfel de locuri asemănătoare cu Pământul: vom învăţa astfel să facem deosebiri între cele care se pot petrece în alte părţi ale universului şi în alte universuri – şi zona Universului Fizic în care ne aflăm acum.
Vom vedea că multe lucruri nu sunt aşa cum se desfăşoară necunoaşterea multora azi. Lipsa libertăţii de cercetare, pornită din dorinţa conducătorilor laici şi religioşi deopotrivă de a ţine popoarele în întuneric spiritual, îşi arată mereu colţii, creând frici existenţiale speculate subtil pe multe planuri.
Dar tot ceea ce am discutat, şi vom discuta mai departe, bazându-se în continuare pe înţelegerea mult mai multor lucruri deja descoperite, ne va conduce la înţelegerea întregii lumi în care trăim şi în care va trăi umanitatea în viitor.
Avem creaţia în noi, o avem înrădăcinată în spiritul nostru creator. Avem experienţa şi abilitatea de a crea, de a dezvolta o astfel de creaţie, de a o diversifica, de a o aprofunda, descoperind mereu noi posibilităţi, pe o planetă extrem de bogată. Nu mai putem fi altceva decât creatori, oriunde am fi şi oricare ar fi condiţiile în care ne întrupăm. Fiecare om – ca spirit întrupat – are timpul lui de a descoperi setea de a fi creator şi utilizator al creaţiei sale.
Istoria ultimelor milenii ne spune însă că omenirea a creat mult şi nu toţi creatorii au avut parte de utilizarea creaţiei lor. Vedem urmele unor civilizaţii înfloritoare, din care însă omul creator, în popor după popor, nu a avut nici bucuria de a crea în linişte, în pace sufletească, nu a avut nici satisfacţia de a folosi cele create. Să nu ne mirăm astfel că oamenii au putut fi întotdeauna pervertiţi uşor la distrugere, la tâlhărie şi omor, de către conducători hrăpăreţi: adânc concurenţiali, dispuşi să cucerească pământuri şi bogăţii, antrenând popoarele în războaie, prin mâna soldaţilor care nu cunoşteau preţuirea creaţiei umane. Omul care nu-şi utilizează rezultatele muncii, nu se va sinchisi de rezultate muncii altora. În acest fel, oamenii nu au fost ajutaţi să-şi dezvolte aptitudinile de păstrători, ci doar pe cele de distrugători.

CÂTEVA REPERE ISTORICE
Această formă de manifestare umană – nerespectarea creaţiei materiale: a altora, dar şi cea proprie, are un fundament vechi, pe care se ataşează destul de uşor atitudinea de nepăsare la adresa creaţiei materiale. De aceea, întruparea în locuri şi timpuri în care creaţia materială devine greoaie şi păstrarea se face greu, este calea de învăţătură pentru respectarea în orice condiţii, a oricărei forme de creaţie a spiritelor de pretutindeni.
În primul rând spiritul uman are obişnuinţa creaţiei materiale mentale – majoritară în evoluţiile cele mai puternic conştientizate de spiritele creatoare universale, acolo de unde vin ele pe Pământ. Creaţia materială mentală presupune în egală măsură: materializarea, dematerializarea creaţiei şi creaţia de înlocuire – după un plan strict de lucru.
În ultima parte a epocii mentale a omenirii, înainte de ultima glaciaţiune, în pregătirile perioadei de trecere de la viaţa preponderent mentală – la viaţa bazată pe trăire fizică şi pe creaţie manuală, şi pentru a evita distrugerea fără înlocuire, învăţăturile creaţiei materiale au presupus şi materializarea, dar şi o formă de trecere a realizării creaţiei – fără dematerializare: remodelarea mentală a creaţiei realizate anterior. În linii mari era vorba despre remodelarea unui obiect în altul, care nu presupunea dematerializarea celui vechi, ci folosirea materiilor vechi pentru obţinerea celui nou, cu un aport minim de material în plus.
Astfel de învăţături – prin adaptarea cunoaşterilor anterioare, aplicare şi conştientizarea efectelor lor în timp – s-au derulat sub forma unor programe deosebit de clare, precise, conştientizate bine de către oamenii vremurilor dinainte de ultima glaciaţiune – programele atlante.
Creaţia prin materializare cu dematerializare şi, mai târziu, prin remodelare, ne aduce în faţă o altă temă de discuţie: istoria străveche, cu creaţia ei specifică, nu a fost niciodată o creaţie realizată pentru acumulare. Întrupatul îşi realizează când are nevoie – de tot ceea ce are nevoie, fără să păstreze vreun obiect în plus în casa care îi este doar acoperiş, sub care desfăşoară în linişte, şi în propriile câmpuri fluidice, activitatea proprie conform destinului său.
Înţelegerea acestui fapt ne va uşura multe înţelegeri ale derulărilor vieţii străvechi şi ale vieţii noastre actuale deopotrivă. Astfel, creaţia materială mentală nu este o creaţie pentru acumulare şi nu creează o viaţă umană bazată pe acumulare, aşa cum se desfăşoară ea în prezent.
Bazele creaţiei materiale manuale umane au fost puse în deplină conştienţă de oameni încă înainte de schimbarea vremurilor, după ultima glaciaţiune. Ca atlanţi şi lemurieni, toltleci şi afrikani, nimeni şi nicăieri nu a fost altfel decât conştient de schimbarea vremurilor şi de faptul că majoritatea grupurilor spirituale veniseră pe Pământ din toate părţile universului pentru a trăi asemenea vremuri în vibraţie joasă, pentru a-şi cunoaşte şi remodela purtările, atitudinile, înclinaţiile la un asemenea nivel de vibraţie a universului – cum este acesta pământean.
Şi nimeni, niciodată nu a luat schimbarea vremurilor ca pe un efect al activităţii oamenilor, ca pe o cădere, o „decădere” a omului, o demitere a sa din nişte drepturi şi puteri anterioare, de către nişte forţe superioare. Adică: forme de pedepsire venite din partea unor zei justiţiari, nicidecum din partea unor entităţi care să dovedească cunoaşterea şi înţelegerea cu adevărat superioare din orice punct de vedere.
Dimpotrivă, în deplinătatea puterilor de înţelegere ale nivelului lor înaintat de evoluţie la vibraţii mari, ei au ştiut bine – ceea ce ar trebui acum să înţelegem, readucând din memoriile noastre spirituale – deplinătatea binelui pe care l-am avut şi îl avem încă pentru a ne cunoaşte limitele inferioare, după ce ni le-am cunoscut pe cele superioare. Să putem astfel să lucrăm asupra noastră, să ne remodelăm şi să ne creăm astfel drum drept către alte înţelegeri superioare, către deschiderea altor puteri, altor învăţături – altor orizonturi spirituale.

Cunoaşterea din profunzimile noastre spirituale ne atrage mereu către dorinţa de a fi creatori. Intuitiv avem dorinţa zborului spre înălţimi de creaţie, percepţii şi înţelegeri ce se doresc mereu avansate în bogăţia de minuni planetare şi stelare care îşi deschid mereu uşile sub mâinile şi gândurile noastre iscoditoare. Mereu încercăm şi niciodată nu dăm înapoi, indiferent dacă greşim sau nu. Învăţăm din greşeli, descoperiri noi se nasc din pătrunderile – dar şi din greşelile noastre: cunoaştem astfel lumea care ne înconjoară, abilităţile noastre, dezvoltarea percepţiilor ne conduc către intuiţii nebănuite, clar-intuiţii şi clar-simţuri. Ne redescoperim pe noi înşine şi ne învingem stăpânii care nu ne-au permis dezvoltările. Dar treptat înţelegem că astfel ne cunoaştem reciproc puterile şi neputinţele, lucru care este luat serios în vedere la învăţăturile noastre, ale tuturor, privind ajutorul pe care îl putem oferi: celor care ne-au înpiedicat cunoaşterea şi acelor spirite asemănătoare lor. Putem să facem acest lucru în calitate de ajutători ai lor, căci dacă suntem cu toţii ajutătorii rezidenţilor, noi între noi ne suntem reciproc ajutători, învăţând unii de la alţii şi sprijinindu-ne unii de alţii.
Toate ne creează, ne modelează, ne remodelează pe trepte din ce în ce mai înalte, de la o viaţă la alta.

Oamenii s-au obişnuit să facă ceea ce le cere societatea şi privesc munca ca pe un rău necesar, ca pe o stare de inferioritate. O ştim bine: ori din silă şi dispreţ, ori din chemarea interioară spre gândire, pe care o numim intelectuală.
De fapt nu neapărat societatea, afişând reguli, norme elevate, îl învaţă pe om aşa ceva, ci el însuşi – ca spirit întrupat – priveşte lucrurile de multe ori în silă şi dispreţ. Nu toate, dar majoritatea spiritelor întrupate azi pe Pământ ca oameni privesc lucrurile aşa. Dar acesta este un lucru relativ bun din anumite raţiuni, căci majoritatea lor au venit aici pentru a-şi cunoaşte neputinţele şi puterile proprii – atâta cât pot fi ele aici – în condiţii de libertate relativă. Ei sunt liberi să acţioneze cum vor. Ajutătorii lor – sacrificaţii, cei care îi suportă cu altruism, cu mai multă putere spirituală – sunt învăţătorii lor cei vechi, pe care nu-i mai recunosc la nivelul atât de scăzut al vibraţiei planetare. Rareori destinul acestor învăţători este unul depărtat de ei, pentru rezolvarea altor sarcini. Începătorii – şi nu ajutătorii cu experienţă – sunt majoritari pe Pământ, căci numai aşa pot să facă doar ceea ce ştiu ei, la nivelul lor, şi numai astfel să-şi perceapă foarte clar nivelul neputinţelor, pe care în alte condiţii nu şi le-ar putea crede încă, oricât de evidente ar fi semnalele: ei fac rău oamenilor, agresivi, omorâtori, furând, jefuind, cruzi şi neîndurători. Din care manifestări însă vor învăţa să nu mai facă niciodată asemenea lucruri, iar în ciclurile viitoare de vieţi vor învăţa să nu mai creeze condiţii sau facilităţi pentru a face loc altora, aflaţi şi ei în stadiile de evoluţie în care se află acum.
Toate spiritele trec prin astfel de trepte de învăţătură şi se obişnuiesc treptat să-şi observe singure semnalele de acest fel, corectându-se imediat, sau oricum în perioade foarte scurte de timp, între apariţia repetată a unor astfel de semne.

Numim creaţia noastră manuală – muncă. Şi mulţi o privesc cu un dispreţ înnăscut, alţii cu un dispreţ preluat din familie – dar ajung singuri la concluzia că, dacă se face, se munceşte, se lucrează ceva către care omul are înclinaţie, dacă îşi descoperă această înclinaţie şi o înţelege – poate desfăşura o muncă cu plăcere chiar. Alţii descoperă că, tot căutând ceva anume, ajung repede la concluzia că, orice ar face – fac cu putere de concentrare, corect, bine şi rapid, având abilitatea de a trece de la un fel de muncă la altul fără probleme. Alţii dimpotrivă: orice ar face se împiedică singuri, descoperă că nu au răbdare – răbdare pe care nici o consideră importantă – nici să înveţe, cu atât mai puţin să aplice. Dar le e drag să folosească rezultatele muncii altora, observând înclinaţii către a gândi şi a ordona diverse aspecte ale desfăşurării muncii, pe care societatea le numeşte: talente de organizator. Privind la aceştia, altora li se formează tupeul de a ordona să facă ceea ce îşi doresc ei personal, devenind agresivi în faţa celor care încearcă să scape de corvoada care li se impune. Sunt oameni care nu se dau în lături de la a-şi îndemna semenii să nu muncească, tocmai pentru a nu vedea în faţa lor oglinda acelor munci pe care ar trebui şi ei să le facă…
Toate acestea se petrec însă la începutul evoluţiilor.
Mai târziu, grupuri de spirite înaintate în evoluţii se confruntă însă din nou cu ele, răscolindu-le şi dorinţele, şi poftele ancestrale, atunci când merg în zone ale universului: acolo unde alte spirite, mai tinere, îşi derulează propriile evoluţii de început. Cei ajutaţi învaţă astfel primele forme de manifestare şi creaţie, ajutaţi de cei cu experienţă mai multă, iar ajutătorii lor îşi îmbogţesc experienţa proprie veche, înţelegând acum, cu altă viziune asupra vieţii, rădăcinile, dezvoltările şi efectele negative ale rămânerilor fără cunoaştere – alături de cele pozitive ale aprofundărilor.
Tot astfel ajutătorii învaţă să aibe în vedere neputinţele celor ajutaţi, şi nu numai în ce priveşte creaţia materială, ci şi toate celelalte forme de manifestare la nivele relativ joase de vibraţie, când orice condiţie de mediu pare uneori a împiedica trăirea comodă, uşoară, a întrupatului. Astfel de condiţii însă oferă tuturor uşurinţa de a se obişnui treptat cu manifestările cu specific local, mai ales atunci când vibraţia planetară este foarte joasă: ea scade în mod natural, în timp ce întrupaţii se obişnuiesc cu astfel de fenomene, prin traversarea unor obişnuiri treptate, de-a lungul vieţii. Este o obişnuire cu însăşi viaţa trupească la dimensiunile ei, în care ajutorul corpurilor fluidice este mai puţin conştientizat – dar nicidecum nu este inexistent: ele îşi continuă discret rolul lor mai departe.
Schimbarea lentă cu care omenirea se confruntă la trecerea de la o etapă de vibraţie la alta este lăsată pentru ca spiritele să se obişnuiască să aleagă şi să folosească orice forţă pe care o are la dispoziţie în orice condiţii date. Mai ales când este vorba despre folosirea preponderentă a corpului fizic, cu folosirea materialelor planetare fizice greu de procurat şi de transformat conform necesităţilor, conduce la determinarea schimbării de atitudine în faţa greutăţilor inerente oriunde în univers: obţinerea şi întărirea curajului, flexibilităţii şi agerimii în gândire, obişnuirea cu conlucrarea, respect faţă de munca şi efortul semenilor.

Schimbarea raporturilor de forţe între cele ale corpurilor fluidice şi ale corpului fizic nu a fost şi nu este aşadar o pedeapsă aplicată de dumnezeire lemurienilor sau atlanţilor ca urmare a unor prezumtive păcate: ar trebui să înţelegem că totul trebuie privit ca un ajutor – nicidecum ca o pedeapsă. Uitarea vieţilor anterioare nu este o pedeapsă, ci o conjunctură normală pentru spiritele care îşi pot înţelege şi dezvolta aptitudinile pentru o trăire fluidă, şi astfel plăcută la orice nivel de vibraţie a universului. Vibraţia planetară scoate din memoriile monadice toate felurile de manifestare cele mai puternic consolidate, proporţional cu vibraţia locului de întrupare. În manifestările spiritului apar preponderent acele „amintiri” legate de vibraţii asemănătoare, din locuri asemănătoare în care a trăit – căci nici un loc nu este identic cu altul. Iar acesta este un ajutor pentru obişnuirea rapidă cu cele necesare destinului în curs. Totul este un amalgam de amintiri ale spiritul. Nu sunt manifestări de vibraţie medie, ca o medie a manifestărilor la vibraţii planetare apropiate între ele, ci manifestări diferite, împletite, de vibraţii apropiate. Din acest segment al amintirilor proprii – care rămân însă subconştiente, ieşind doar sub formă de intuiţii – spiritul îşi poate regăsi, sporadic până la permanent, alegeri pe măsura condiţiilor de trai pe care le are în locul de întrupare.
Astfel încât spiritul nu-şi mai aminteşte de cele dinainte decât intuitiv şi foarte rar direct: dacă societatea nu-i încurajează amintirile, ele se vor pierde din vedere (dar nicidecum de tot) în noianul de manifestări curente. Dacă este încurajat, în funcţie de experienţa pe care o are, poate să intuiască direcţiile subtilităţilor planetare şi ale puterilor de manifestare ale semenilor, sau în diferite proporţii să ajungă la percepţii ale corpurilor fluidice pe care să şi le înţeleagă şi să le folosească în conjuncturile planetare (clar-simţuri). Corpurile umane ale perioadei de vibraţie scăzută nu mai sunt adaptate necesităţilor de manifestare mental-astrală, ci preponderent fizică, trupească, iar acesta este un alt ajutor, pentru ca toată concentrarea spiritului să aibă direcţionare către activitatea fizică pe care trebuie să o desfăşoare.
Este necesară înţelegerea felurilor de ajutor oferit de dumnezeire – fără să ne mai încrâncenăm în gândiri care duc spre devieri de la realitate: păcate închipuite, decăderi. Tipul de ajutor pe care îl primim este şi el un ajutor de tip universal, aşa cum şi memoriile noastre – activate de vibraţia locală – sunt universale: formate din experienţa totală spiritului. Trecutul, prezentul şi viitorul se îmbină astfel armonios în evoluţiile noastre.
Pentru înţelegerea acestui fel de universalitate, putem lua un exemplu foarte simplu, la îndemâna tuturor: etapele de fiinţare organică a sistemului corporal al omului.

COPILĂRIA ŞI BĂTRÂNEŢEA OMULUI – AJUTOR PENTRU O VIAŢĂ ETERNĂ
Copilăria omului, treptele de trecere prin ea, prin adolescenţă până la maturitate – toate sunt trepte spirituale de obişnuire cu o astfel de viaţă fizică. Fiecare etapă are sub-etape, cu perioade line de trecere de la una la alta, cu dezvoltarea elementelor specifice, în continuare cu consolidarea lor şi apoi obişnuirea cu elementele etapei următoare. De fapt, toate se îmbină – seminţe active sau latente, cu creşteri şi dezvoltări în timp ce se derulează consolidări ale unor elemente mai vechi şi treceri în perspectiva viitoarelor etape. Toate se derulează pentru oameni în acest fel, pentru că spiritele umane au multă evoluţie, şi experienţă pe măsură – chiar dacă în anumite perioade planetare nu conştientizează întreaga sa zestre la valoarea ei reală. Tocmai pentru că spiritul vine cu o experienţă prodigioasă la întrupare, el vine pentru sarcini precise de tangenţe în care foloseşte experienţa sa şi o dezvoltă pe multiple planuri. Şi tocmai de aceea el are puterea de a trăi în această perioadă doar cu intuiţia sa, la care nu renunţă, chiar dacă la un moment dat, în necunoaşterea generalizată, unii semeni numesc asta: prostie, nebunie – până când se confruntă ei înşişi cu intuiţii pe care nu şi le pot explica clar, dar devin foarte siguri pe intuiţia lor. Şi cu timpul toţi oamenii îşi dau seama că o astfel de trecere se petrece oarecum fluid – greutatea provenind doar din diferenţele de atitudine între oameni. Şi tocmai pentru acest lucru au venit pe Pământ, pentru a fluidiza relaţiile între ei la nivele de acceptare şi de înţelegere tot mai înalte, între limite tot mai largi, până la desfiinţarea lor.
Copilăria, la fel ca şi senectutea (bătrâneţea) au un rol foarte bine centrat pe cele două aspecte ale vieţii spiritului: viaţa locală (pe Pământ, în situaţia noastră) şi viaţa în eternitate, în univers, în alte universuri în care ea se desfăşoară.
Astfel, în copilărie, spiritul se obişnuieşte treptat cu simţirea, cu percepţia lumii, complexă şi combinând simţirile de la o perioadă de trecere la o etapă sau alta, formând treptat experienţă la diferite nivele de creştere a organismului. O astfel de creştere creează mai întâi percepţii prin simţurile fizice la diferite nivele de înălţime a organismului – ceea ce va favoriza în viitor obişnuiri cu percepţii la nivelul întrupării pe diferite planete, în diferite feluri de corpuri, cu specific diferit: de înălţime, de schimbări rapide ale câmpurilor corpurilor proprii, de îndemânare a folosirii resurselor despre care spiritul ştie la început prea puţine lucruri. Puterile nu sunt mari, trecerea este rapidă (câţiva ani) pentru că spiritul doar trece prin astfel de obişnuinţe, posibile – dar schimbabile – în multe părţi de aceeaşi vibraţie a universului, fără să se întrupeze chiar pe toate planetele. Dar deschiderile se formează astfel, şi vor forma în continuare seturi de obişnuinţe folosibile în alte călătorii spirituale, în alte vremuri, în alte locuri. Este o linie de deschidere de o excepţională importanţă pentru evoluţiile tuturor spiritelor – fie ele ajutători şi ajutaţi deopotrivă.
În acelaşi fel trebuie să privim azi bătrâneţea omului, pe care o vom considera poate altfel privind lucrurile din altă perspectivă: aceea a unor locuri care îngreunează mult desfăşurarea forţelor de întrupare: forţe gravitaţionale mari, viteze încetinite de deplasare prin corp fizic – accentuând în special gândirea, analiza locurilor şi modurilor în care se pot descurca în astfel de condiţii fiecare grup spiritual, în funcţie de experienţa proprie, alături de ajutor accentuat din parte asemeneilor şi a entităţilor ajutătoare fluidice asistente. Cu atât mai mult cu cât şi în asemenea situaţii dificile (care au rostul lor să fie trăite şi înţelese) sunt semeni de ajutat, de învăţat, pe lângă greutatea de a face faţă personal la asemenea condiţii locale.
Spiritele învaţă astfel să primească ajutor şi să ofere ajutor din diferite perspective: cum să se descurce în modul cel mai favorabil, cum să ofere ajutor la rândul lor celor care învaţă prin astfel de condiţii să-şi potenţeze elanurile permanent, să se echilibreze şi să-şi protejeze în acelaşi timp propriile corpuri, precum şi pe cele ale semenilor lor.
Să enumerăm câteva elemente importante de acest fel, privind copilăria, de exemplu:
– percepţii modificate de la o înălţime corporală variabilă: căci fiecare planetă are seturi de forţe gravitaţionale care impun o înălţime variabilă;
– dezvoltarea treptată a glandelor endocrine, care procesează energiile şi materiile venite din spaţii sau din procesele desfăşurate la nivelul altor corpuri din propriul sistem; volumul lor este variabil de la un spaţiu universic la altul, spiritul trebuind să-şi modeleze imediat manifestările după cum locul îi oferă cele necesare pentru trai şi lucrările în curs de execuţie;
– folosirea transformărilor corpurilor fluidice şi adaptarea activităţii la schimbările care se produc şi în interiorul sistemului propriu, şi în exterior, fluidizarea manifestărilor la impactul dintre ele – atunci când este cazul. Astfel de exemple pot fi închiderea parţială, şi naturală a unor plexuri, până la nivele de sub-plexuri – chiar şi până la nivel de canale energetice; spiritul se obişnuieşte cu astfel de schimbări, care pot fi efectul unor modificări ale sarcinilor de efectuat în mediul planetar, oriunde în univers, chiar în intervalul unei vieţi.
Conform dezvoltărilor astfel concepute, spiritele se obişnuiesc cu derularea fluidă, lină, uşoară, de activităţi după cum merg forţele lor – chiar dacă mai mult sau mai puţin conştient la nivelul vieţii sociale.
Dar chiar în mediul local se petrec multe procese pe care nu le conştientizăm actualmente – deşi avem oarecare cunoaştere din amintirile din propria copilărie. Copiii se obişnuiesc cu înţelegerea lumii percepute la diverse nivele de înălţime corporală: lumea vegetală măruntă mai întâi, lumea animală, coordonarea mişcărilor în funcţie de fenomenologia naturală, pătrunderea treptată în viaţa social-creatoare a întrupaţilor de acelaşi fel. Nu ne-am putea dezvolta atât de repede dacă nu am percepe mişcarea şi ordonarea existentă în lumea măruntă: noi credem că învăţăm să trăim numai prin ceea ce ne învaţă părinţii – cu respect pentru ei scriu acum – dar un aport deosebit de important îşi aduce lumea pământeană măruntă, cu toate cele specifice ei, în viaţa copilului care creşte astfel.
Vom descoperi alte perspective odată cu trecerea timpului, chiar privitoare la noi – în cursul vieţii noastre, apoi de la o generaţie la altă, în stare să creeze un fond bogat de experienţă umană, cu rezonanţe foarte importante, după cum constatăm.

STAREA DE MATURITATE
Este foarte important pentru noi, azi, să percepem anumite elemente planetare şi corporale proprii: pentru majoritatea oamenilor – la nivelul intuitiv, pentru destul de puţin persoane concretizându-se în clar-simţuri, iar pentru mai multe – aceleaşi felul de percepţii prin clar-simţuri apar în perioadele de vibraţie mai înaltă a anului pământean. Astfel de elemente planetare le punem în general în categoria celor nevăzute (văzul fiind simţul de orientare principal pentru majoritatea oamenilor): structuri materiale eterice, astrale, mentale şi cauzale: stabile, structurate complex, având legături între ele şi întărind funcţionalitatea celor pe care le numim fizice: materiale, vizibile, palpabile. De fapt toate sunt materiale, dar fiecare categorie se află pe nivele de vibraţie proprie, specială, funcţionarea lor fiind aceea care rezolvă multe dintre cele pe care noi nici nu le credem existente azi. Şi este corect aşa, căci astfel atenţia noastră se îndreaptă către ceea ce putem noi înşine să facem, într-o lume care oferă condiţii variate şi sensibile de trai omenesc.
Astfel, în perioada de trecere la starea de maturitate – de adult, pe care nu ne-o cunoaştem decât foarte puţin azi faţă de nivelul complexităţii sale reale – adolescentul simte deosebiri între starea de copilărie şi starea de adult, mai ales la nivelul percepţiilor, deşi nu se poate exprima clar, căci oficial nu se oferă exprimări organizate pentru asemenea fenomene. Iar ca adult deja se obişnuieşte până la a nu mai simţi, din rutină, nivele de variaţie a expansiunii propriilor câmpuri ale corpurilor fluidice. Atenţia îi este împărţită – mai mult sau mai puţin conştient – între eforturile de exprimare în vorbire, gândire, deplasare, relaţionare, în prezenţa anumitor oameni sau grupuri de oameni, în prezenţa desfăşurării unor fenomene planetare (furtuni, soare intens, ploi, ninsori) sau cosmice (eclipse, influenţa altor grupuri de stele ale căror radiaţii devin majoritate sau minime în diverse conjuncturi locale), în prezenţa diferitelor forţe cosmice, planetare (de biosistem) şi sociale, care se completează, se amplifică sau se diminuează reciproc, au loc variaţii ale creşterilor şi descreşterilor puterilor corporale, pe măsura desfăşurării stării de maturitate. Toate devin obositoare, în funcţie de gradul de sensibilitate a propriului sistem corporal. Şi toate acestea, neavând un mod de studiu organizat, liniştit şi perceptiv pentru fiecare set în parte, conduce la greutatea adaptării la societatea care îi cere mult, fără să-i ofere toate ajutoarele necesare desfăşurării vieţii atât de complexe pe care o are. Nu suntem conştienţi decât de supravieţuirea materială într-o junglă socială în care avem de trăit, de întemeiat o familie, de crescut copii, de trecut prin furcile caudine ale sănătăţii, muncii şi fenomenelor agresive planetare care nu pot fi de regulă decât prea puţin estompate.
Însă creşterea şi atingerea stării de maturitate înseamnă atingerea unui potenţial optim pentru implicarea în viaţa societăţii, după înclinaţiile fiecărui om în parte. Presupune implicare în creaţie materială, în gândirea şi manifestarea socială, în emoţionalul omenesc, în profunzimile cauzale totale ale societăţii. De fapt, toate sunt forme de adaptare conştientă la condiţii de mediu, concret pe plan local, la care ar trebui să se adauge adaptarea altor informaţii, despre cele existente sau petrecute în alte locuri, în propria viaţă.
Sigur că, privitor la creaţia materială, despre care vorbim, totul presupune o mare complexitate de trăiri – şi nu numai învăţătură privind o simplă meserie. Dar omul nu ştie acest lucru. Nu ştie decât că susţinerea propriei vieţi şi a vieţii familiei sale se face doar material, prin desfăşurarea muncii plătite, recompensată după priceperea cu care poate să o desfăşoare.
De aceea totul pare extrem de greu, de obositor, de neplăcut. Munca propriu zisă implică o multitudine de elemente pe care, dacă am şti ordonat despre existenţa lor, am putea să dezvoltăm multe aspecte ale sale, am putea să facem eforturi pentru desfăşurarea altor segmente care să contribuie la fluidizarea desfăşurării ei fără complicaţii mari şi fără oboseală foarte mare.
Totul ar putea fi astfel dacă creaţia ar fi înţeleasă în întreaga sa complexitate, mai ales dacă i-ar fi bine înţeles rolul în dezvoltarea forţelor spirituale eterne – şi nu limitate la o viaţă scurtă, aparent neînsemnată. Dacă s-ar înţelege corect rolul fiecărei etape care priveşte creaţia materială în sine, şi s-ar parcurge cu răbdare, cu respect, cu înţelegere profundă pentru rolul său real, totul ar decurge altfel în viaţa omului. Şi aici am în vedere cel puţin câteva etape generale:
– pregătirea condiţiilor de desfăşurare a creaţiei;
– desfăşurarea atentă, calmă, gândită şi percepută în acelaşi timp ca acţiune de creare a unui obiect util, cât şi cale de dezvoltare a priceperii, îndemânării creatorului;
– înţelegerea, în egală măsură, a necesităţilor de desfăşurare corectă, echilibrată, a proceselor de-creative; protejarea mediului de creaţie, a creatorului şi a acumulărilor materiale; prevenirea deteriorărilor şi efectuarea imediată a reparaţiilor – restaurând pe loc sau în termen foarte strâns integritatea tuturor segmentelor proceselor aflate în desfăşurare, care pot avea implicări particulare în viaţa fiecărui om sau grup uman. O formă specială în acest sens este şi pierderea vibraţiei celor create, care astfel nu se mai armonizează cu vibraţia personală a creatorului sau utilizatorului, a locului. O numim învechire şi a ţine cont de ea este un lucru deosebit de important în energetica generală a omului şi a planetei întregi.
– înţelegerea necesităţii procesului de acumulare materială doar pentru înlocuire, în cazurile prezentate mai sus.
– înţelegerea necesităţii procesului de înlocuire: numai în caz de pierdere, de diminuare a integrităţii structurale a obiectului (obiectivului), de învechire sau de necesitate a remodelării în cazul schimbării utilităţii (transformare cu folosirea materialului, pe cât posibil fără mari adaosuri).

În societatea noastră, accentul pus pe lumea materială conduce copilul, apoi adolescentul către lumea adultă. Pătrunderea în adâncimea lumii se face prin aportul deosebit al atenţiei îndreptate către învolburarea „apelor” pământului şi ale cerurilor deopotrivă. Dar în spatele omului se află spiritul care se manifestă în eternitatea sa şi în infinitatea spaţiilor de trai – chiar dacă aparent, dar real totuşi, el îşi cuprinde un punct anume spre concretizare: o fărâmă de viaţă şi o fărâmă de spaţiu. În spatele punctului – sau mai precis: din acest punct, se deschide un con uriaş de experienţă universală. Nu numai că adultul va strânge un material suficient de bogat pentru a se descurca în lumea lui socială, şi naturală – după cum va observa curând – dar spiritul etern acumulează spre folosire concretă percepţii, manifestări concrete la toate aceste nivele de creştere prin care a trecut. Ca întrupat, el va putea în continuare să ofere cunoaşterea acumulată copiilor săi – alte spirite care vin, val după val, la întrupare. Este, aşa cum spuneam mai sus, în acelaşi timp o consolidare şi o dezvoltare: o consolidare a tuturor celor cunoscute, chiar dacă puţin conştientizate azi, în timpul primelor sale etape ale vieţii, apoi fiind el însuşi apt să-şi îmbogăţească cunoaşterea prin primirea de noutăţi care apar la împletirea vieţilor părintelui şi a copilului său. În tot acest timp, spiritul poate filtra spre conştientizare, la nivelul său de experienţă stabilă pentru un adult, subconştientul său lucrând susţinut, cu corpurile fluidice dezvoltate în acelaşi ritm cu corpul fizic, în câmpurile şi ele dezvoltate optim pentru sarcinile sale.
Timpul, eforturile de vorbire, gândire, deplasare, relaţionare se desfăşoară astfel în corelaţie cu complexitatea schimbărilor energetice, informaţionale, procesând complex evenimentele şi întreaga fenomenologie planetară cu care vine în contact: direct sau indirect, prin informare.
Un aspect deosebit îl poartă experienţa socială, care îl poartă către concentrarea atenţiei asupra celui mai important element ale vieţii spirituale umane: creaţia materială. Nu numai creaţia în sine, ci şi atitudinea sa faţă de creativitate, faţă de muncă, faţă de acumularea materială, faţă de realţiile care se nasc între oameni în complexitatea şi vecinătatea procesului muncii.
Şi pentru că tot a venit vorba…

…NU NE PLACE MUNCA FIZICĂ ??…
Nu numai pentru că murdăreşte, provoacă transpiraţie toxică, oboseală, distrugere, îmbătrânire a corpului propriu…

Un studiu aprofundat al creaţiei mentale trebuie să aducă în faţă un alt aspect al vieţii noastre umane: este foarte clar pentru noi azi că munca fizică nu ne este prea dragă, mulţi o derulează bine, puţini foarte bine indiferent de sectorul de activitate, mulţi o dispreţuiesc şi chiar o urăsc, preferând să instige la furt, jaf şi crimă decât să o deruleze. Pentru astfel de oameni munca devine chiar o jignire…
Trebuie să înţelegem că o astfel de atitudine a fost necesară cândva în procesul de evoluţie al monadelor – de la spirit necreator şi creator inconştient – la spirit creator conştient. O perioadă în care atitudinea spiritului trebuia să treacă de la nepăsarea inconştientă la adresa mediului de trăire, care oferea spiritului până atunci doar elemente de hrănire şi posibilităţi de conservare a vieţii sale – la folosirea conştientă a elementelor din mediul de trai curent. Mai mult: să se îngrijească personal de acest “peisaj” care îi oferă calităţii de creator conştient mult mai multe decât îşi imaginase anterior, ca utilizator inconştient de viaţa mediului său de trai.
O astfel de trecere s-a realizat prin dispreţ la adresa animalului ce fusese anterior: până la consolidarea atitudinii de creator conştient. A fost o perioadă lungă de timp evoluţionist, în care rând pe rând spiritele s-au dispreţuit pe ele înseşi şi pe cei asemănători, din aceeaşi specie, pentru elemente inerţiale în atitudinea faţă de creaţie: lene, superficialitate, lipsă de reacţie în faţa greutăţilor care impulsionau de fapt munca, munca fiind creaţia salvatoare a vieţii în mediul conştientizat ca fiind limitat în resurse de trai.

Recunoaştem în atitudinile noastre de azi astfel de atitudini ale noastre şi ale celor din jurul nostru. Şi recunoaştem de asemenea tendinţa de a ne socoti vinovaţi dacă ne simţim în această postură sau îi învinovăţim pe cei din jur din aceeaşi cauză. Sunt relicve ale evoluţiilor anterioare, pentru care aici, pe Pământ, am venit să le estompăm – alături de alte multe aspecte ale dispreţuirii de sine şi de semeni. Vor dispare treptat din manifestare – dar nu şi din memoriile spiritului, căci numai ştiind bine de existenţa propriilor trăiri vom putea înţelege semenii noştri şi astfel îi vom putea ajuta întotdeauna.

Suntem de mult pe drumul creatorilor conştienţi, creatori înaintaţi revenind periodic la nivele de vibraţie joasă ale universului, pentru a ne consolida manifestări de nivele din ce în ce mai înalte: pe care le avem printre învăţăturile noastre – neconsolidate însă bine. Tocmai acest lucru vrem să ne descoperim aici, trăind iar – pentru scurt timp – în mediul cosmic care arată care ne sunt cele mai consolidate manifestări dintre cele vechi, de vibraţie joasă. De care nu putem scăpa uşor. În perioadele următoare ale evoluţiilor noastre vom avea grijă ca, pe lângă multe alte lucruri pe care le vom face, să ne consolidăm manifestări complementare, care să estompeze pe cele vechi, pe care le numim animalice: nepăsare, distrugere, dispreţ: dispreţul fiind în profunzimi energetice tot formă de distrugere – fie ea a unor idei, sau manifestări, sau impulsionând chiar la distrugere materială.
Şi ştim asta acum bine de tot…

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
09. Învăţăturile creaţiei materiale, de la un univers la altul

Am început studiile privind creaţia materială urmărind creaţia mentală, pentru că, în condiţiile pământene pentru creatorii conştienţi de anvergura omului, ea este puţin cunoscută – comparativ cu cea manuală: trupească…

08. Creaţia materială mentală (3)

Având în vedere elementele pregătitoare din articolele anterioare, să urmărim concret în ce constă şi cum se derulează diverse aspecte ale creaţiei materiale mentale, după care vom vedea locul ei în etapele de învăţătură…

Dictionar