03. Analize evenimente religioase

Apostolul hristic Andrei, prietenul geţilor…

Este un subiect deosebit de subtil, care trebuie abordat, pentru înţelegerea lui profundă, numai din perspectiva cunoaşterii unor realităţi ale vremurilor trecute: a cunoaşterii vieţii totale a străbunilor noştri.

Despre geţi am scris mult: despre cunoaşterile lor, depre modul de organizare spirituală adus, dezvoltat, păstrat şi ramificat în toate aspectele vieţii curente de către Moşii Nemuritori ai poporului.
Am menţionat cu orice prilej faptul că o astfel de organizare de tip spiritual nu a fost proprie doar poporului get, ci în rădăcinile lor, a fost proprie tuturor popoarelor lumii – moştenitoare ale propriilor lor istorii de demult, uitată mai mult sau mai puţin în timp, de spiritele întrupate după ultima glaciaţiune.
O asemenea organizare, pe de o parte, a fost unitar răspândită pe tot globul înainte de ultima glaciaţiune şi încă mult timp după acest eveniment. În timp, popoare întregi, dar şi grupuri spirituale din interiorul popoarelor lumii, s-au dovedit a înainta diferit pe drumul vieţii pământene, având experienţă diferită de vieţuire în condiţiile grele pământene: în primul rând în vibraţii planetare din ce în ce mai joase. De precizat mereu, pentru înţelegerea noastră, este faptul că vibraţia planetară s-a diminuat din motive naturale; doar în rândurile populaţiilor umane ea a fost ceva mai joasă doar comparativ cu situaţii similare ale societăţilor umane după glaciaţiunile anterioare: iar acest lucru se datorează folosirii trupului, corpului fizic, în activităţi curente, şi nu a corpului mental, folosit anterior în toate aspectele vieţii curente. În vremurile dinainte de această ultimă glaciaţiune, folosirea corpului mental aducea în planul aşezărilor umane energii şi materii de vibraţie mult mai înaltă decât cele corespunzătoare corpului fizic: şi al oamenilor, şi al materialelor folosite pentru creaţia materială: componente planetare (pământuri, metale, cristale), componente ale corpurilor vegetale (culturi extinse de plante, lemnul arborilor) şi ale animalelor (os, piele, blană, secreţii corporale). Aşadar, aşa cum am spus întotdeauna, nu a fost o pierdere a puterilor omeneşti mental-astrale prin cădere în “păcat”, ci un abandon conştient şi altruist din partea oamenilor, pentru conservarea vieţii planetare în întregimea ei. În orice condiţii planetare omul poate folosi forţele sale mentale, de fapt totalitatea forţelor sale spirituale, dar hotărârea omenirii aceasta a fost – nicidecum o hotărâre egoistă pentru continuare acomodă, şi simplă în felul ei, a frumoasei, curatei şi uşoarei creaţii materiale mentale.

1. SPIRITUALITATE ŞI EVOLUŢIE, MAI PRESUS DE TOATE…
Am mai discutat deseori despre faptul că întreaga cunoaştere astfel moştenită, şi menţinută în vigoare de organizatorii societăţilor getice: conform coordonării Moşilor getici şi iniţiaţilor lor (adică: oamenii formaţi, învăţaţi şi organizaţi în acţiunile lor de către Moşi) a fost proprie tuturor popoarelor. La un moment dat, bine gândit şi coordonat, Moşii s-au retras din unele societăţi umane – din unele mai devreme decât din altele, întrucât unele dintre grupările întrupaţilor din aşezări, având experienţă spirituală mai puţină, nu se puteau încă menţine la un nivel de comportament elevat în condiţiile unor vibraţii joase. Trebuie să înţelegem acest lucru, căci ne confruntăm tot timpul, azi inclusiv şi mai mult decât oricând, cu acest aspect: al puterii noastre diferite de menţinere la cote înalte de manifestare în condiţii grele de trai. Şi nu ca greutate de trăire propriu zisă, ca trăire de bază (hrănire, adăpostire, deplasare, creaţie, comunicare, relaţionare) – cât de suportare a unei variaţii vibraţionale extrem de strânsă şi de amplitudine deosebit de variată de la un moment planetar la altul. Spiritele se comportă, se manifestă în funcţie de experienţa totală pe care o au la fiecare nivel de vibraţie planetară şi cu sistemele corporale pe care le au în întrupările lor. Greutatea pe care o întâmpină însă la începutul evoluţiilor lor – şi care, aşadar, se estompează numai pe măsura adâncirii evoluţiilor – constă în trecerea rapidă şi fluidă de la o buclă vibraţională la alta. Experienţa de trăire şi de acţiune pe care o au spiritele umane în condiţiile unei variaţii lente, în timp îndelungat, la nivele generale joase de vibraţie este mare; însă le lipseşte această experienţă în condiţiile unor variaţii foarte strânse, cum spuneam, foarte rapide şi foarte ascuţite (imaginea comparativă ar putea fi indicaţiile acului unui seismograf în mijlocul unui cutremur foarte puternic – faţă de faldurile uşoare, aproape “mătăsoase” ale unei sinusoidale foarte ample).
De la ultima glaciaţiune spre contemporan, la momentul istoric prezentat, corpurile oamenilor se adaptaseră în mod absolut natural, prin structurile interioare ale corpurilor-matrice spirituale, sub influenţa vibraţiilor joase. Chiar şi aşa, cu adaptările corporale care uşurează mult trăirea, multă vreme le trebuie multor spirite umane să se adapteze la condiţiile descrise mai sus. Astfel încât unele spirite nu se puteau menţine mult timp în manifestări învăţate la nivele înalte, mult mai înalte, pe care le moşteniseră din întrupările anterioare. Şi ştim bine din biblie că şi Moise, oricât s-a străduit, nu a putut prelungi menţinerea poporului său la felul de vieţuire anterior, condus de învăţături superioare, pe care de altfel le avuseseră de fapt, cu toţii, cândva… La fel, în Egipt, Akhenaton şi Nefertiti s-au confruntat cu acelaşi fel de situaţii încercând să introducă o numire de sinteză a zeilor, asupra căreia oamenii s-ar fi putut mult mai uşor concentra decât în mijlocul unei cohorte întregi de zeităţi locale.
Astfel încât, în preajma venirii lui Hristos, lumea era împărţită, în mod benefic pentru întreaga umanitate, în:
– societăţi deschise întrupaţilor cu manifestări de orice fel, după puterile oricăror grupări spirituale;
– societăţi umane retrase: retrase pentru a nu perturba celelalte societăţi; în astfel de societăţi, oamenii aveau putere să se manifeste şi la vibraţii mai joase, din ce în ce mai joase, şi în condiţii de mare variaţie vibraţională de la o perioadă scurtă de timp la alta (oră, zi, sptămână, lună, an şi aşa mai departe) tot la nivelul comportamentelor şi atitudinilor vechi, de înaltă ţinută morală. De-a lungul timpului, grupuri tot mai dese şi mai mari de oameni şi-au pierdut asemenea abilităţi, unii mai puţin decât alţii, unii pentru perioade mai scurte, alţii pentru perioade mai lungi, cu pierderi şi reveniri mai mult sau mai puţin conştiente în timp. Astfel încât, la un moment, dat prezenţa Moşilor obliga de la sine oamenii, fără dorinţa lor expresă, la menţinerea unor comportamente obositoare din punct de vedere emoţional. Căci una dintre obişnuinţele evoluţiilor lor era (şi este, încă, aşa cum bine ştim) aceea de a se crede vinovaţi de comportamentul lor în faţa unor ajutători cu o putere spirituală foarte mare: adevăraţii conducători ai popoarelor spirituale de pretutindeni, conştientizaţi din ce în ce mai bine de către cei ajutaţi, ajunşi în stadiul de creatori conştienţi înaintaţi.

Este de accentuat faptul că absolut toate spiritele umane au trăit, au trecut în întrupările lor, prin în societăţile retrase cam până acum 6-7 milenii. Treptat conducerile tuturor societăţilor au fost lăsate în seama reprezentanţilor populaţiilor fără multă experienţă, pentru a evolua treptat după puterile lor proprii. În acest fel fiecare spirit avea să-şi dea seama – şi această conştientizare continuă şi în zilele noastre – de puterile şi neputinţele lor la toate nivele de vibraţie pe care planeta noastră le-a avut de-a lungul timpului.
Din care conştientizare cu toţii avem de beneficiat, cunoscându-ne toate limitele manifestărilor noastre, conştientizând în acelaşi timp şi calea de ameliorare, de remodelare a comportamentelor noastre în orice condiţii de întrupare. Este astfel o înălţare spirituală către calitate înaltă a desfăşurării vieţilor noastre, cu moralitate adâncă, cu drag de toate şi de toţi semenii, trăind în cuminţenie, curăţenie – şi fizică, şi sufletească deopotrivă.

Ceea ce se pare că nu am accentuat suficient în expunerile anterioare a fost faptul că migratorii au făcut parte şi ei din aceleaşi popoare cu manifestări înaintate, în perioada anterioară – înainte şi multă vreme după ultima glaciaţiune. Dar grupurile spirituale care au migrat la un moment dat, neavând putere să rabde schimbările planetare (mai ales ale climei şi ale solurilor în locurile lor de întrupare) au căutat în alte părţi rezolvarea problemelor lor. Nu au migrat popoare cu totul într-o anume direcţie, ci părţi, grupuri au plecat în toate părţile, o mare parte rămânând la început pe loc şi doar în timp rărind rândurile populaţiilor locale.
Grupurile migratoare şi-au pierdut pe drumurile aride ale migraţiilor o parte din cultura lor, s-au sălbăticit mai mult sau mai puţin. De fapt s-au adaptat la viaţa, la manifestările ei de călători-luptători pentru supravieţuire, şi-au format o cultură din goana carelor şi a cailor…
În acest fel trebuie să ţinem cont de faptul că în Europa popoarele vechi de tip atlant au avut condiţii bune de trai şi au supravieţuit bine în timp, dar şi-au pierdut personalitatea sub agresivitatea migratorilor organizaţi după priceperile lor vechi, adaptate la noua lor viaţă: sub sabia romană – la început, apoi fiind sufocate de migratorii mileniilor I î.Ch. Şi I d.Ch. Cunoaşterile lor profunde şi foarte largi s-au răspândit în masa largă a încredinţărilor şi influenţelor generalizate prin particularităţile de stăpânire a Imperiului Roman, preluate de la un popor la altul. Încă mai pot fi azi depistate urmele lor în ideologiile păstrate în timp, fără însă a fi folosite: apărând doar ca exemplu negativ, în împletirile religioase ale lumii, unde religia nouă, creştină, a dorit evidenţierea superiorităţii sale comparativ cu obiceiurile tradiţionale, brutal sfâşiate şi înlocuite cu altceva. Căci chiar dacă nu prea vrem să recunoaştem azi, creştinismul ca organizare nu a păstrat decât liniile de bază ale învăţăturilor hristice, pentru o lume întreagă căreia i s-a spus permanent că păcătuieşte şi nu este în stare să se îndrepte decât prin penitenţă, urmând precepte impuse de către cei care s-au erijat în singurele relee între om şi Dumnezeu. Şi tocmai de aceea creştinismul însuşi fiind sfâşiat de grupări religioase create ca răspuns la exagerările sau superficialităţile religiei de care s-au despărţit.

Dar setea de adevăr de azi iese la suprafaţă, chiar dacă alţi profitori strâng rândurile în practicile Noii Ere sau Noii Energii. Oricum o numim, tot trebuie numită „Noua…”-ceva, pentru că într-adevăr totul este nou în felul său pentru omenirea contemporană. Omul nu poate fi obligat la infinit să creadă că de fapt nimic nu s-a schimbat şi nu se va schimba.
Totul este de fapt în permanentă schimbare. Totul este însă schimbare lină, fluidă – dar clară, azi vizibilă.
Lumea întreagă simte schimbarea, şi îşi doreşte o altfel de organizare a societăţilor, bazată de alte norme social-spirituale: având la bază intuiţiile aduse treptat de către noile energii, de vibraţie mult mai înaltă. Iar aceasta este valabilă chiar şi pentru acea parte dintre oameni care nu doreşte să-şi piardă prerogativele din vechea organizare. Este o parte aomenirii prea puţin flexibilă – dar fiind pe cale să-şi formeze această flexibilitate; o astfel de parte a lumii trăieşte azi greu – chiar dacă are o viaţă materială aparent deosebit de bogată. Sunt spirite de-loc-obişnuite cu munca fizică, cu gândirea planificatoare şi organizatoare şi, prin ea însăşi creatoare. Fiecare dintre astfel de spirite se împiedică pe el însuşi, în el însuşi. Ele fiind obişnuite cu activitate numită pe Pământ „mentală” şi „astrală”, mult mai uşor de dus, mai curat, mai rapid în special, mai simplu dintr-o multitudine de puncte de vedere, ele caută azi emoţia simplă, plăcută lor cu orice preţ, caută visarea cu orice preţ: visul fiind de fapt activitatea cea mai complexă pe care spiritul uman o poate desfăşura. Dar pentru majoritatea oamenilor visul este o ecuaţie cu multe necunoscute, iar acest lucru este înţeles de multă lume azi. Pentru că omenirea nu a avut timp până acum să-şi cunoască necunoscutele ecuaţiilor vieţii sale. Este drept şi faptul că deocamdată sarcina curentă a omenirii a fost, şi este încă pentru multă lume, obişnuirea cu execuţia şi folosirea creaţiei materiale: manuală şi tehnologică, obişnuirea cu întreaga materie, în cursul ei de acumulare: spre a fi folosită în diverse moduri în procesul trăirilor complexe ale creatorului conştient înaintat.

2. SĂ ÎNŢELEGEM VREMEA CĂLĂTORIILOR SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI (ale apostolilor, în general)
Este necesară această trecere în revistă, chiar dacă unii cititori nu sunt iubitori de istorie. Este necesar să reluăm, spre amintire, câteva idei expuse în Drumuri Spirituale: Poveştile geţilor (cu adresa: http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/1.-povestile-getilor.html ), căci numai dacă cunoaştem viaţa geţilor vom înţelege demersul acestei expuneri. Şi încă vom discuta mult mai multe lucruri în plus, pentru a aprofunda, pe măsura trecerii timpului şi consolidării cunoaşterilor noastre: despre moştenirea vieţii de acest fel – urmare a vieţii deosebit de elevate a popoarelor care nu s-au mişcat foarte mult şi foarte des din spaţiile transcedentalităţii umane locale.
Să reamintim succint activitatea totală care se derula de-a lungul ţării vechi – care cuprindea o arie mult mai extinsă: ca loc de fiinţare a populaţiei care beneficia de învăţăturile Moşilor Geţi. Călătorii formaţi la şcoala Moşilor mergeau până în apropierea Alpilor, adică până în dealurile care anunţau munţii Alpi: până acolo, dinspre vest, lucrau Moşii Atlantici, care îşi aveau lucrarea de bază î Europa pe o fâşie paralelă cu tot ţărmul Oceanului Atlantic de Nord, apoi până în apropierea insulelor din nordul continentului sud american şi întreg continentul nord-american actual. Zona atlantică insulară avea oameni care lucrau sub îndrumarea Moşilor Atlantici şi făceau legătura cu cei din Africa şi din zona întreagă a Americilor de azi.
În răsărit, Moşii din munţii Urali aveau o lucrare specială şi nu trimiteau Călători, nu răspândeau învăţături către aşezările din munţii lor.
În schimb, Moşii Tibetani au avut lucrare de răspândire de învăţătură, cuprinzând latura estică a Uralilor şi Asia întreagă. Latura vestică a munţilor Urali intra sub incidenţa învăţăturilor Moşilor Geţi. Moşii Uralieni au lucrat, şi lucrează în continuare, pentru întreaga planetă şi oamenii de pretutindeni, în legătura lor directă cu planeta. Cele mai puternice canale energetice transcontinentale (se poate urmări o detaliere la adresa: http://www.bucuria-cunoasterii.ro/termen/canale-energetice-transcontinentale.html ) trec, şi îşi au volumul lor maxim în zona dintre munţii Urali şi podişurile Asiei Centrale, diminuându-se treptat spre ocean. De aceea se lucrează aici intens la păstrarea vibraţiei planetare prin intermediul acestor canale, şi vom discuta mai amănunţit despre ele, despre folosirea lor conştientă de către oameni, în cadrul studiilor istorice.

Activităţile populaţiilor de bază au mare importanţă în acest complex istoric. Oamenii de aici, geţii, ştiau multe lucruri necunoscute de către apostoli, care nu aduceau decât învăţătura poporului iudeu şi a completării sale cu moştenirea lui Iisus Christos. Făceau parte dintre oamenii care aveau o cunoaştere destul de extinsă – nefiind chiar oameni simpli, luaţi de la munca vieţii lor. Nu numai Iuda Iscarioteanul era un om cult, însă s-a obturat cunoaşterea realităţii în scopul accentuării dispreţului pentru cunoaştere, pentru stoparea folosirii curate şi înălţate a cunoaşterii de pretutindeni. Iisus a dat amândouă variantele poporului, nu a dat cunoaştere numai apostolilor săi, aceasta fiind o reformatare posterioară vieţii Sale. Explicaţiile erau date apostolilor, care la rândul lor, după obişnuirea oamenilor cu intrarea în explicaţii generale, aveau să le explice exact cum le explicaseră şi lor Iisus.
Multe lucruri nu au mai ajuns însă la cunoaşterea noastră, estompate fiind şi prin uitare, şi intenţional, de-a lungul timpului.
O urmărire atentă a expunerilor biblice poate oferi imaginea derulării învăţăturilor conform celor dezvoltate de Moşii popoarelor – popoare aflate atunci încă în manifestare înalt-spirituală. Şi se crede deseori că Iisus şi-ar fi format învăţătura circulând pe la daci, sau celţi, sau prin ţinuturile Asiei – unde şi-ar fi format o învăţătură complexă. Adevărul este însă că Iisus, în calitate de coordonator central al evoluţiilor pământene a pus, de la bun început al derulării evoluţiilor umane, bazele întregului sistem de ajutor în formarea, dezvoltarea, trecerea societăţilor umane prin toate etapele sale de evoluţie. În fiecare etapă, dânsul a oferit ultimele coordonate, de mare subtilitate, perceptibile numai dinafara acestui univers: privind gradele de sensibilitate posibil de suportat de către absolut toate popoarele spirituale galactice (din puzderia de stele, planete şi biosistemele lor fizice şi astrale; şi nu numai…).
Iisus s-a întrupat pentru o lucrare extrem de profundă, de complexă, având pe Pământ, purtător al energiilor fizice şi fluidice omeneşti, în primul rând tangenţe cu toate grupurile de coordonatori spirituali permanenţi ai Pământului – Moşii despre care vorbim, precum şi entităţile astrale, spirituale şi dimensioale de legătură cu evoluţiile din plan local.
Aşadar ei au fost – şi sunt în continuare – coordonaţi direct de Iisus. De altfel, la fel s-a spus şi despre Zalmoxis: că ar fi fost format la şcoala egipteană sau la şcoala lui Pitagora, doar pentru că există o similitudine generală între cele cunoscute ale grupărilor, şcolilor respective. Legătura Moşilor între ei, pentru legăturile între popoarele ajutate de ei, presupunea circulaţia lor directă în lume, pe lângă ţinerea unei legături foarte complexe între toate grupările spirituale din lume şi de altă natură:
– pe cale astrală: călătorie astrală, sau vis lucid, sau meditaţie activă, ţintită, cum o numim azi;
– pe cale mentală: vizualizând, şi comunicând mental aşa cum folosim azi diferite aparate moderne de comunicare audio-vizuală la orice distanţă planetară – pentru dânşii şi inter-planetară, inter-dimensională (cu straturi, dimensiuni structurale paralele ale stratului nostru de trăire actuală).
Un exemplu concludent de asemenea folosire a abilităţilor omeneşti a fost oferit de Iisus, relatată în cadrul evenimentului biblic numit de noi “Schimbarea la faţă”.
Deocamdată să nu intrăm în alte amănunte privitor la cele de mai sus.
Apostolii s-au confruntat cu popoare care aveau cunoaştere – dar un fel de cunoaştere bazat pe existenţa zeilor. Zei care erau tot atât de activi ca şi Dumnezeul iudeilor: nici ei nu se amestecau direct în viaţa oamenilor, însă ofereau sfaturi, aşa cum şi azi ne obişnuim, din nou, cu sfaturile entităţilor ajutătoare şi coordonatoare, prin călătorie astrală sau: clarvăz şi clarauz.
Este o fenomenologie cunoscută dintotdeauna, parte a vieţii normale a oamenilor de pretutindeni. Astfel de căi de universalizare umană au fost însă interzise la un moment dat al societăţii umane, cu agresivitate până la cruzime şi crimă. Dovezile de vitalitate şi implicare directă a divinităţii în acţiunile umane erau făcute de preoţii creştini, care erau iniţiaţi în cunoaşteri primite sau cercetate direct, mental şi astral, ca urmare a contactelor în serie: de la iudei, preluate de la egipteni. Povestea eliberării iudeilor din sclavia egipteană, prin activări mentale, ajunsese de notorietate printre cunoscătorii timpurilor antice. Mulţi conducători foloseau asemenea unelte pentru formarea unor încredinţări ale populaţiilor conduse, pentru a demonstra puterea zeilor/zeului: vii şi nemuritori, determinând astfel supunerea totală a oamenilor conduşi.
La toate acestea s-au adăugat, prin studiul îndelung şi atent: descifrarea sensurilor ascunse ale tuturor relicvelor, papirusurilor, bazoreliefurilor, sculpturilor, picturilor, menhirelor, obiectelor artizanale ale popoarelor din imperii, precum şi unei colecţii impresionante de povestiri populare cu trimitere la moştenirea străveche: iniţiaţi fiind şi prin cunoaşterile de tip celtic (în vest) şi mai ales de tip bizantin (din est).
La vremea respectivă (ca şi astăzi, de altfel) puţine popoare ştiau despre tot felul de manipulări deja răspândite în lume, de la primul la ultimul om din popor, înţelegând şi curăţenia sufletească a propriilor conducători: este vorba doar despre popoarele care funcţionau în continuare în sistem retras, doar pentru întrupaţii care puteau susţine o viaţă curentă de nivel mediu şi înalt – unele popoare din Europa fiind printre ele. În momentul despre care discutăm rămăseseră puţine popoare care evoluau direct prin ajutorul spiritual al Moşilor: iar activitatea lor de acest fel era ascunsă privirilor din exterior prin trăire generală obişnuită tuturor aşezărilor umane: fără exteriorizare ieşită din aspectul comun, general, al acelei părţi a lumii care nu se afla sub ocupaţie.

Şi iată că ajungem din nou la faptul că Deceneu nu şi-a trădat tradiţia şi poporul, lăsând creştinismul să pătrundă în ţară. Se cunosc amănunte destule în acest sens, dar nu sunt divulgate, nu sunt discutate decât prin mediile academice fără pretenţii de religiozitate.
Toţi Moşii ştiau bine activitatea lui Iisus, ştiind bine că nimic nu va ţine pe loc istoria,. Viitorul era binecunoscut de către dânşii, încadrat în liniile generale ale evoluţiilor umane tipice mediului planetar şi social al unor împletiri de grupuri spirituale de felul celor existente pe Pământ. Deceneu – Moş şi dânsul, aflat sub îndrumarea lui Zalmoxis – a ştiut şi a permis apostolului Andrei intrarea în teritoriile getice: în primul rând pentru că ştia bine că Andrei nu cunoştea activitatea Moşilor, Străvechilor, pe Pământ, fiind convins de faptul că Patriarhii – numele obişnuit iudeu al Nemuritorilor – au plecat de mult din lume. Cunoaşterea de acest fel era ascunsă: apostolii aveau doar cunoaşterea legată de cultura şi istoria poporului iudeu, cu legăturile sale colaterale în lume, alături de elemente de filozofie şi psihologie a vremurilor lor, având o mare deschidere către ceea ce Dumnezeu şi trimisul său Iisus puteau face pentru binele poporului iudeu. Adică aveau cunoaşterea globală a lumii lor: a lumii din bazinul mediteranean – nu a lumii întregului glob pământesc.
Pătrunderea creştinismului în mijlocul poporului nostru însă nu s-a făcut prin vreo lucrare a apostolului Andrei în mijlocul geţilor: geţi care NU ERAU LIPSIŢI DE DUMNEZEU ŞI NICI DE CUVÂNTUL LUI CHRISTOS. Învăţătura pe care au avut-o geţii şi celţii, precum şi celelalte popoare în vatra lor, indiferent cum numeau această învăţătură, o aveau toţi: o avuseseră toate popoarele cândva şi o mai aveau încă, menţinută fără întrerupere, puţine popoare în lumea apropiată Europei. Societăţile deschise funcţionau pe principiul sclaviei şi ascunderii cunoaşterii universale dezvoltatoare a aspectelor pozitive, înaintate, a fiecărui popor în parte, a fiecărui om în parte.
ÎN ACEST CONTEXT, ÎNVĂŢĂTURA CHRISTICĂ ADUCEA POPOARELOR LIPSITE DE CUNOAŞTERE EXACT CEEA CE TREBUIA SĂ AIBĂ ELE DE LA CONDUCĂTORII LOR. ŞI NU MAI AVEAU DE MULT…

Ceea ce s-a petrecut apoi cu creştinismul a fost că adevărul care le-a fost propovăduit astfel a fost obturat în continuare, prin încrâncenarea conducătorilor popoarelor cu religie creştină – de fapt cele cu religii abrahamice: creştină şi musulmană deopotrivă. Căci iudeii şi-au păstrat religia de bază, aştetându-l şi azi pe Mesia. Împrăştierea iudeilor în întreaga lume – după principiul apostolatului christic care însă nu le-a fost nicicând altruist – a favorizat încrederea în propria religie, căci nu au avut posibilităţi de organizare a unor structuri de împilare, sărăcire şi înfometare a propriului popor – aşa cum cu siguranţă s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat un teritoriu şi un popor stabil. Dar însăşi situaţia acestui popor – ce-şi spune popor ales al lui Dumnezeu – este într-adevăr ales (!!!): pentru a arăta felul în care un astfel de popor poate trăi răspândit în lume, ajutându-se permanent între ei, fără să poată pune stăpânire efectivă pe vreun pământ sau popor pentru prea mult timp – nu timpul formării imperiilor la masa cărora ar fi stat şi ei în mod direct, nu prin rolul de bancher al lumii în care au trăit. Chiar dacă din poziţia lor au răspândit sămânţa materialismului acerb şi a vicleniei puse în slujba acestuia. Vremurile au fost aşa cum au fost pentru toată lumea, pentru toate popoarele, fără excepţie…

Interesul material, social şi politic al conducătorilor a manipulat mereu scripturile, schimbând totul prin modelarea accentelor chiar în textele păstrate.
Practic, învăţătura străveche a rămas însă în lume, chiar dacă ea a fost preluată şi folosită cu accente interesate, de către conducerile de acelaşi fel care s-au perpetuat ulterior.

Ce este important de reţinut este tocmai acest aspect, necesar de înţeles de către cei care nu cunosc activitatea spirituală a poporului get: învăţătura christică era deja cunoscută poporului – şi nu numai celui get, ci tuturor popoarelor, din origini şi încă mult timp după ultima glaciaţiune. Acapararea conducerii popoarelor prin minciună şi război a condus la obturarea adevărului şi închiderea – temporară – a drumurilor de înălţare spirituală prin puterile proprii fiecărui popor în parte. Pe de altă parte, acest lucru a avut partea sa benefică din punct de vedere al forţelor spirituale, fiecare spirit având parte de o întărire a curajului de a face faţă condiţiilor aspre ale timpului. Conlucrarea tuturor popoarelor s-a pervertit prin unirea conducătorilor pentru a face faţă mulţimilor supuse. Experienţa adunată de la preoţimea antică egipteană şi capacitatea laică romană a stat la baza formării şi dezvoltării sistemului de opresiune laică şi alături de ea, cea religioasă.

Andrei, apostolul christic, a fost unul dintre primii adepţi care au în înţeles acest lucru: a înţeles ţesătura spirituală de sorginte locală, tradiţională, a unui popor care ştia bine în ce lume trăieşte, care îşi ştia bine trecutul, prezentul şi viitorul. A fost tratat cu mare respect şi mai ales: cu foarte mare încredere – aşa cum era normal să fie tratat un sol al lui Iisus. Iar Andrei a răspuns pe măsura încrederii cu care a fost investit în mijlocul acestui popor. I s-au arătat toate aspectele necesare privind cele profund spirituale ale lumii getice, precum şi modalitatea de a conlucra în continuare.
Cei care cred că apostolul Andrei a fost omorât aici – să nu mai creadă acest lucru: dimpotrivă, dânsul a plecat ÎNTĂRIT de aici, cunoscând şi folosind metoda getică de conlucrare directă cu ajutătorii întrupaţi şi în mod egal cu ajutătorii astrali şi dimensionali, cu Iisus şi cu cei care creaseră, şi continuau lucrarea christică în straturile paralele (dimensiunile structurale paralele), în care se manifestă în continuare raza christică a conducătorului spiritual Iisus. Apostolul Andrei a folosit aceeaşi motodă ca şi conducătorii geţi – daci – adică: călătoria astrală, pentru un contact astral, o comunicare directă cu ajutătorii tuturor neamurilor (popoarelor, pe limba noastră): şi Moşii de pretutindeni, şi entităţile cuprinse în verticala spirituală coordonatoare care cuprinde şi galaxia noastră, şi Pământul odată cu ea.
Din discuţiile cu Moşul Zeu – Zalmoxis – cunoscute de toată lumea getică a timpului, s-a convenit la păstrarea în continuare a secretului, cel puţin până la plecarea lui Zalmoxis din lumea getică (petrecută efectiv în perioada anului 500 d.Ch.) Istoria geţilor trebuia să-şi urmeze calea: poporul trebuia să se întărească în lupta cu romanii. Dar pentru că şansele aveau să fie de parte romanilor – nici să fugă din calea lor nu le era scris, dar nici să se lase cuceriţi, datorită destinului său de popor ajutător permanent, alături de alte popoare ale lumii. Se organiza deja o pătrundere pe mai multe căi în inima Romei, pentru subminarea rămânerii romanilor pe aceste teritorii. Urma să vină apoi o perioadă de regenerare a poporului, de organizare pe principii moşeşti, după care avea să urmeze susţinerea acţiunii de oprire a avalanşei musulmane către centrul Europei.
Şi nu numai, însă aceasta urma să fie cea mai puternică acţiune a poporului get asupra creştinismului european.

Este foarte important să înţelegem că a existat, după necesitate, şi după obişnuinţa timpului, o exprimare, o descriere scurtă, metaforică, a procedurii zborului astral al sufletului uman: „moarte” temporară – ei nu numeau acest procedeu de comunicare-relaţionare inter-sufletească: „vis” – ideea de vis, “vis lucid”, “vis fără durere” venind de fapt de la experienţa elină (greacă antică) de aceeaşi natură astrală.

De aici a rămas ideea, fără să fie însă cunoscută de mulţi, dar existentă: că apostolul Andrei a „murit” aici, în ţara geţilor, urmând sacrificiul păgân al practicii geţilor de aruncare a omului în suliţe, corpul dânsului fiind dus ulterior în locurile cerute de evenimentele timpului.
Lucru care nu era – ca practică – altceva decât “aruncarea” sufletului uman în suliţele soarelui: adică decorporalizarea şi călătoria sufletului uman în universul care i se deschidea astfel…
Vom discuta în viitor de rolul extrem de important al vestitelor brăţări dacice de aur în întărirea şi creşterea vibraţiei generale a sistemului corporal uman în vederea practicării acestui procedeu.

De asemenea este important de ţinut cont de această expunere pentru a înţelege că nu numai aici a existat o asemenea practică, ci peste tot, în toate popoarele care nu şi-au părăsit locurile natale. Apostolul Andrei a aflat cum, în toată lumea, grupuri din diverse popoare au rămas pe loc, alte grupuri pornind în migraţie către alte locuri din lume, mai avantajoase din punctul de vedere al condiţiilor de trai. Unele grupuri au plecat şi s-au stabilit în apropierea locului de baştină – continental vorbind – altele au călătorit fără să ştie în locuri unde vibraţia era mai joasă: în Europa comparativ cu Asia. Vibraţia joasă a condus la diminuarea volumului de amintiri spirituale, privind experienţa spirituală acumulată anterior, astfel încât, după câteva generaţii, s-au instalat şi generalizat şi obişnuinţele preluate de la oamenii locurilor unde au călătorit şi au ajuns, dar mai ales au ieşit la suprafaţă obişnuinţele proprii de la acel nivel de vibraţie scăzut: chiar încă şi mai aspre, mai agresive, faţă de cele ale localnicilor – căci localnicii aveau obişnuinţa folosirii moştenirii de experienţă din timpurile străvechi, acolo unde li se formaseră şi perpetuaseră neamurile (spuneam azi: liniile genetice). Ceea ce însemna pentru ei hotărâre în păstrarea bunelor tradiţii omeneşti locale, în casele şi pe pământurile moştenite din generaţie în generaţie, cu toate lucrurile vechi păstrate cu evlavie: adică lucruri pe care grupurile migratoare nu le mai aveau de câteva generaţii…

Astăzi tocmai de aceea nu trebuie să desconsiderăm, să dispreţuim pe nimeni în lumea aceasta, fie din vremurile trecute, fie de azi… şi încă ceva timp mai departe…

Tema privind formarea tradiţiilor locale va face obiectul unor alte expuneri…

3. O ÎNCHEIERE CARE RĂMÂNE ÎNSĂ DESCHISĂ…
Sunt aici multe rădăcini bune de meditat asupra lor, chiar dacă cele care se cred azi a fi reale nu sunt conforme cu realitatea. Procesul de creştinare a poporului get nu a avut loc în acest fel şi nu a constituit o bază de referinţă pentru lucrarea de tip religios care s-a înfăptuit treptat, în timp. După secolul X a fost începută începută organizarea unui anumit tip de biserică, de tipul constrângerii la aderare, pe un anume tip de „gol” spiritual aparent: în sens de lipsă de formalism religios, de organizare după tiparele existente la vest şi la est de teritoriile noastre. Dacii – geţii sau gheţii după numirea locală, şi nu după numirea romană – au avut încredinţări discrete, modeste: deşi de o bogăţie spirituală pe care mulţi dintre noi nu o pot crede azi. Din amintirile sale, poporul nu se închina la zei, ci venera amintirea Moşilor –ceea ce este cu totul altceva. O veneraţie care numea evlavios doar nume ale unor ajutători de neam şi entităţi cu care se colabora tot discret, aşa cum poporul se obişnuise din vremurile de demult. Diverse nume erau de fapt numirile personale, regionale, ale unor conducători spirituali – Moşi sau mai târziu, trimişi ai lor: pusticii sau sihaştrii neamului.
Puţinele izvoare care au mai rămas nemodificate de reprezentanţii clerului creştin se referă la elemente de cult generalizat, rămase de la grupuri atunci compacte de migratori care chiar lăsau semne ale culturii lor – spre deosebire de geţi care aveau însemne vizibile doar de natură comercială sau, în general, materială.
În rest însemnările lor, rămase datorită necunoaşterii distrugătorilor, erau rune, cu aspect asemănător Kippu-urilor sud-americane, ori asemănătoare felului în care azi marcăm apele curgătoare pe o hartă; imagine care arată clar influenţa cunoaşterii „din aer” şi a râurilor, dar şi a canalelor energetice matriceale transcontinentale. Astfel de percepţii sunt, pentru acele vremuri, rezultatul călătoriilor astrale – şi nicidecum urme ale trecerii pe Pământ a extratereştrilor cu nave zburătoare.
Singurele rune pe care le-am văzut personal se aflau încă până în anii trecuţi la Templul Ursitelor de la Şinca Veche, rase însă de curând de pe peretele interior, la fel ca şi semnul Yin-Yang din centrul diagramei lui David (diagramă sau stea care este de fapt un semn sintetic de cunoaştere răspândită pe toate cotinentele, mult mai vechi decât în perioada trăită de David, care a preluat-o din cunoaşteri vechi: cu care lumea nu era familiarizată şi chiar s-a crezut, şi se mai crede încă, că el ar fi cel care ar fi inventat-o).
Între secolele I – V deja nimeni nu mai lăsa nimic profund la suprafaţă, ascunzându-se cu infinită grijă şi evlavie semnele lăsate din străbuni. Nu au fost păstrate la vedere decât elemente pe care alte popoare şi noi, azi, le puteau interpreta ca fiind ori „casnice”, ori „de cult”, de natură religioasă, la fel ca şi cele ale altor popoare. Însă ceea ce azi am putea spune că sunt obiecte de cult pentru ei nu erau decât elemente de practică în vederea menţinerii sănătăţii şi puterii de muncă – sau luptă.
Foarte bine şi puternic ancoraţi în realitatea complexă a universului pe care îl cunoşteau foarte bine, geţii au avut, la fel ca şi celelalte popoare nemigratoare, cunoaşteri ample privind lumea trecutului, prezentului lor şi viitorului pe care de fapt îl trăim noi azi: dar viitorul cunoscut de ei se întindea până la sfârşitul evoluţiilor omenirii pe Pământ.
Au păstrat cunoaşterea înserată în toate elementele de trăire omenească: arhitectură, sculptură, bazoreliefurile fiind în special purtătoare de adâncă cunoaştere, portul popular, în general tradiţii de orice fel. La fel ca şi în alte popoare, a rămas tot ceea ce nu s-a înlocuit prin creştinarea culturii locale, şi nu pentru că s-a dorit a se lăsa moştenire, ci pentru că cei care au lucrat la încastrarea culturii creştine în tiparele străvechi getice îşi pierduseră între timp şi ei o mare parte din cunoaşterile proprii.
Dar toate s-au putut desfăşura, aşa cum trebuia, şi prin păstrarea cu sfinţenie a secretului de către toţi cei care au ştiut că geţii nu trebuiau să fie distruşi, împreună cu cultura lor bogată: ci doar ajutaţi să se folosească de cultura lumii, pentru a se putea menţine într-o poziţie care să le permită supravieţuire: şi nu înglobarea lor în viaţa şi cultura altor popoare.
Moşii nu au permis niciodată să se facă o religie populară din existenţa şi învăţătura lor, de aceea au permis într-adevăr pătrunderea creştinismului pe aceste meleaguri. Iar aceasta pentru că cuvântul christic era deja aici: geţii nu trăiau şi nu lucrau decât prin învăţăturile primite, prin Moşi, direct de la coordonatorul suprem al tuturor celor întrupaţi în marele nor de galaxii locale.
Tocmai de acest lucru a fost apostolul Andrei încredinţat aici, de către Moşii geţi. Încredinţarea a fost conform lucrărilor de tip getic, prin care Andrei a luat legătura, prin călătorie astrală (aşa cum spunem azi, sau decorporalizare conştientă, autoindusă conştient, sau vis lucid), cu radiantul conducător al nostru, al tuturor, precum şi cu alţi eroi ai neamului iudeu. Încredinţat astfel de întreaga linie de dezvoltare a întregii umanităţi, ajutată prin lucrarea de tip christic, coordonată de mari spirite ale universului, apostolul Andrei şi-a continuat misiunea spirituală bucuros de cele existente în lumea pe care, de altfel, o cunoştea acum mult mai complex şi mult întărit în încredinţarea reuşitei misiunii christice pe Pământ. Şi încredinţat că ea este lucrătoare şi în alte locuri din jurul Pământului – locuri ajutate deopotrivă de Iisus cel ne-plecat de lângă noi.

Iată aşadar că nimic nu este nici neadevărat, nici exagerat, ci doar neînţeles când aflăm despre anumite evenimente din trăirile istorice umane. Misiunea christică a fost mult mai complexă decât ceea ce iudeii au primit ca învăţătură în mijlocul lor, iar acest lucru, de asemenea, l-a cunoscut Andrei în mijlocul poporului get.
Mai ales faptul că ea a fost de mult pe Pământ, şi a revenit prin viaţa şi lucrarea lui Christos, şi având cale, drum, să se răspândească în continuare în lumea largă: indiferent dacă această cale era sau nu aceea curată, visată de Andrei, sau mai puţin curată, după neputinţele conducătorilor religioşi viitori ai popoarelor.
De asemenea, Andrei a fost antrenat în menţinerea secretului lor, necesar a fi păstrat până la plecarea Moşului cel Mare, Zalmoxis pe numele său cunoscut în lume. Aveau să rămână în urma lui câţiva Moşi, cu oamenii iniţiaţi, formatori după încredinţările moşeşti, sub numele de sihaştri (numiţi şi pustnici). Moşii aveau să se retragă însă cu toţii din viaţa complexă a poporului, din aşezările oamenilor, din drumurile lor, lăsând locullor altora, chiar dacă mai nepricepuţi: după puterile şi neputinţele celor asemănători lor înşişi. Tot aşa cum ei, apostolii christici aveau să lase locul lor altora, chiar dacă aceştia vor schimba şi ei, la rândul lor, folosul curat al răspândirilor apostolice…

I s-a explicat aşadar că nici ei, nici apostolii nu vor lăsa în lume o organizare propriu-zisă, după sufletul lor bun, larg, înţelegător şi iubitor. Locul lor avea să fie luat de către organizatori care se vor folosi de cuvântul Christic pentru a îngenunchia popor după popor, dar Cuvântul va rămâne în lume, fiind lucrător fără ca cineva să bage de seamă sensul profund al celor răspândite oricum.

Toate acestea, şi încă multe altele, ştiau bine Moşii: ştiau bine cui i se va da puterea şi ce se va face cu această putere de stăpânire a popoarelor – dar dată spre întărirea tuturor, oricât de greu va avea să fie. Au arătat că un apostol al lui Christos se lasă omorât cu adevărat de dragul Adevărului, Căii şi Vieţii, dar dincolo de limita celor văzute cu ochii trupului nu aşteaptă pe nimeni moartea de tot, moartea spiritului ci, prin arderile de tot – viaţa curăţată şi bine înţeleasă astfel, a spiritului înălţat.

Un comentariu

[+] Adauga un comentariu
  • #1 Diana Vintila 02.09.2016 18:10
    Bine ca m.am lamurit. Tot auzisem ca Zalmoxis ar fi fost o incarnare tot a lui Iisus. Bine de stiut. Frumos si interesant articol. Pupici

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
SCHIMBAREA LA FAŢĂ (2)

În articolul precedent “Schimbarea la faţă (1)” am discutat despre o parte din aspectele spirituale care au stat la baza desfăşurării acestui eveniment: 1. Lucrarea de bază pentru care s-a întrupat coordonatorul general…

SCHIMBAREA LA FAŢĂ (1)

Am scris pe ici şi pe colo despre acest eveniment religios: “Schimbarea la faţă”, dar discutând cu cei apropiaţi am ajuns la concluzia că modul în care am scris era incomplet în lumina ultimelor studii despre universuri,…

Dictionar