2. România: Peştera Ialomicioarei

1. Despre pierderea cunoaşterilor profunde

CUVÂNT ÎNAINTE: Cu tot respectul pentru încredinţările unor semeni, nu cred că zamolxianismul poate fi ceva transformator pentru noi, azi… Cred că este necesar să scriu acest lucru acum, de aceea fac această prezentare care, într-un fel, nu era în programul acestui capitol.

Toate cele scrise până acum despre geţi sunt necesare pentru înţelegerea moştenirii rămase de la ei, în acelaşi timp cu înţelegerea propriei noastre evoluţii de acum.
Tot ceea ce cunoaştem azi privind lumea noastră: omul cu înţelegerile sale (de loc noi) şi universul care îl înconjoară (de loc sau prea puţin cunoscut sau înţeles de noi, azi) este un convolut pe care avem împresia că-l cunoaştem şi căruia îi înţelegem „dimensiunile”. De fapt ar fi vorba doar despre unele caracteristici despre care nu s-a vorbit pe scară largă până acum, în societatea contemporană, dar ele au existat dintotdeauna: doar noi nu am ştiut.
Pentru că poate nu ne-am gândit prea des la faptul că poporul merge la şcoală publică abia din prima treime a secolului XX – deci exact cam de cel mult un secol, că toate ştiinţele au progresat în ritm normal DUPĂ ce toată lumea a avut parte de şcoală şi am fi avut parte de mult mai multe lucruri bune, frumoase, echilibrate, folosite cu linişte sufletească, dacă am fi avut parte, din momentul folosirii scrierii şi citirii, de extinderea cunoaşterii tuturor celor ştiute de conducătorii laici şi religioşi ai lumii.
Toate societăţile mileniilor de până la VIII şi VII î.Ch. au trăit o epocă de cunoaştere moştenită de la o generaţie la alta. Conştientizarea transformărilor care se petreceau şi care aveau să se petreacă în continuare a condus cu timpul la trecerea către o altă etapă în viaţa societăţilor umane: crearea unei moşteniri materiale prin obiecte familiale sau de uz general în aşezare, după gândirea de atunci, după simţirea de atunci – pe care azi nu o putem crede a fi posibilă: pentru că noi credem că ne tragem din primate, şi nu suntem coborâtori din civilizaţii de o complexitate incredibilă. Când avem oarecare dovezi în acest sens, încredinţările merg către exteriorizare – nicidecum către interiorizare, către încercarea de aducere aminte a unor trăiri personale străvechi, pe care SĂ LE REGĂSIM în noi înşine… Nicidecum să le atribuim unor extratereştri ale căror clone am fi, sau care ne monitorizează tot timpul spunându-se că nu ne lasă să ne facem rău, că armele nu mai sunt funcţionale, când noi vedem clar că sunt fantastic de funcţionale…
Avem o moştenire care, este drept, nu este chiar tradiţională – dar şi implementarea unei religii străine a adus elemente cât se poate de apropiate de ale noastre străvechi… De aceea sunt foarte convinsă de faptul că nu religia străină în sine a adus prejudicii – cât folosirea ei în scopuri personale ale conducătorilor… Confundăm omul cu ideea şi cred că a venit timpul să înţelegem acest lucru. Primesc tot felul de invitaţii să fiu de acord cu reintroducerea zamolxianismului (zalmoxianism ar fi mai corect, dar poate nu acest lucru este chiar important acum…) – cum tocmai eu nu vreau asta… care am scris atâta despre zalmoxianism?? Eu am scris în trecut că zalmoxianismul nu era o religie, şi am să şi arăt de ce. Că de fapt „religie” a văzut-o poporul care a lăsat scris despre daci, după forma de încredinţare proprie observatorului: de regulă romani, care au scris şi mari neadevăruri privind dacii, ca şi despre iudeii creştini… Iudeii: că îşi devorează la propriu trupul conducătorului spiritual – dacii: că îşi aruncă semenii în suliţe pentru ca sufletele lor să transmită dorinţele lor zeului (despre care nici un dac autentic nu credea că este mort sau oricum în „ceruri”…)… Nici creştinii nu-şi papă morţii, nici dacii nu-şi ucideau astfel semenii… Filmul Dacii prezintă un popor de sălbatici, de barbari care ar fi putut foarte bine să facă aşa ceva… dar în adevăr – nu geţii… Migratorii care au traversat pământurile lor – poate… dar şi de aceia mă îndoiesc amarnic, căci aveau nevoie de proprii bărbaţi ca de aer !! … Cert este că dacii foloseau călătoriile astrale în foarte multe situaţii concrete şi îşi trimiteau conştient SUFLETELE ÎN SULIŢELE-RAZE ALE SOARELUI… ceea ce este cu totul altceva… Cerurile erau pentru călătorit, nu pentru altceva – dacii ştiau bine asta…
Cel două religii aveau atât de multe adevăruri comune, descriau atât de bine multe elemente ale realităţii pe care ei le cunoşteau bine, încât au primit imediat adevărurile christice. Deşi pentru impunerea vechiului testament a trebuit multe secole, la fel ca şi pentru a accepta că atitudinea şi comportamentul „preoţilor” agresivi, hulpavi şi perverşi este o realitate sub care au trebuit străbunii noştri să-şi plece grumazul, rând pe rând, până în sec. XVII: când actele Patriarhiei atestă finalizarea creştinării totale a Ţărilor Române… Dar Iisus-CuvântulGândChristic de îndrumare spirituală era bine-cunoscut geţilor, iar ideea că Deceneu ar fi trădat „zamolxianismul” mi se pare departe de a avea vreun fundament sănătos: nu cunoaştem ce cunoşteau ei, de aceea ideea unei trădări din parte dânsului, lăsând creştinismul să pătrundă în inimile geţilor nu o accept acum. Poate aş fi acceptat-o cândva, necunoscând nici eu cele pe care le-am scris până acum…
Cunoaşterea noastră tradiţională, străveche este în mijlocul nostru şi noi suntem pe calea trăirilor care duc exact acolo unde trebuie. Ca fiecare popor, de altfel…
Dacă creştinismul nu ar fi fost religia noastră – impusă sau neimpusă, oricum – zalmoxianismul tot la degenerare ar fi condus: şi nu doctrina în sine, cât omul care foloseşte doctrina ar fi luat orice religie şi ar fi făcut din ea o armă. Oamenii agresivi şi perverşi ar fi descoperit că orice idee poate deveni o cale de constrângere… Oamenii neagresivi ar fi fost toleranţi oricum – până când ar fi constatat că au fost minţiţi în timp ce agresorii lor se întăreau în fel şi chip în spatele porţilor de temple, biserici, palate, etc. Nici azi nu credem cât de perverşi au putut fi – şi sunt – reprezentanţii religiilor, la fel ca şi mulţi dintre reprezentanţii conducerilor laice. Aceiaşi oameni, aceleaşi moduri de agresiuni – aceleaşi ingenuităţi, naivităţi pretutindeni… Important este ca acum să fim aşa cum am fost sfătuiţi de la bun început – indiferent dacă sfătuitorul a fost Iisus sau Zalmoxis: să fim isteţi ca şerpii şi curaţi ca porumbeii… Să fim lucizi, să citim semnele, să nu agresăm şi să evităm de la bun început, cu înţelepciune, erorile. Dacă suntem atacaţi, să evităm să răspundem tot aşa, dacă nu se poate, să fim pregătiţi să ne apărăm, şi dinăuntru – pentru că trădarea este firească omului – şi dinafară, ştiind bine din timp în ce fel popoarele se pregătesc de atacul vecinilor lor… Astfel un conducător abil poate conduce poporul către câştigarea luptelor şi reconstrucţia ţării…
Şi multe-multe altele…

Azi ştim multe, dar nu ştim să citim semnele. Ne pierdem în alte culturi, înainte de a o fi cunoscut pe a noastră: în primul rând să luăm de peste tot numai ceea ce este bun pentru noi şi să ne construim noi înşine „casa” – ţara, astfel încât nimic să nu ne pătrundă viaţa, stingându-ne-o. Era normal că, după atâta obligaţie de a nu cerceta lumea exterioară – aşa cum a fost până în 1989 – oamenii de pretutindeni din ţară să nu cunoască cele ascunse ale societăţii înconjurătoare şi astfel capcane nenumărate să poată să ne inunde şi pe noi, atunci când celelalte popoare deja ştiau să şi le ascundă: căci eram atunci ca o fecioară naivă aruncată în mijlocul unui bordel… Restul este istorie cunoscută…
Sunt semne de cercetat mereu, de înţeles până unde merge luciditatea şi de unde începe agresiunea pentru a nu fi agresat… Una este să-mi dau seama de hibele tovarăşului meu de drum – alta este să îl atac pentru a nu mă ataca el… Este calea altor popoare – dar nu şi calea poporului nostru: şi ştim asta. Nu degeaba a lăsat Dumnezeu să nu fim tot poporul mare unit din vremurile în care se uneau alte grupuri şi formau popoare întregi, supuse în continuare plăcerii puterii de a se extinde prin război, ucigând şi pervertind alte popoare la rândul lor…
Nu şi noi…

Acum nu zalmoxianismul ne poate „salva”… Isteţimea, bunătatea noastră şi înţelegerea vremurilor însă – da. Noi suntem noi, oricum şi la oricine ne-am „ruga”… „Dincolo” este aceaşi verticală spirituală coordonatoare – oricum o vom numi, şi oriunde ne vom întoarce sufletele. Ceea ce însă această verticală spirituală coordonatoare aşteaptă de la noi, ajutându-ne discret – dar concret permanent – este ceea ce oarecum ne-a ajuns în conştienţă multora acum: întoarcerea către noi înşine – şi ca popor, şi ca individ. Privind şi acceptând propriile noastre puteri, propriile noastre forme de a înţelege realitatea, cunoscându-ne trecutul, respectându-ni-l fără pretenţii de la alţii, fără pretenţii de întâietăţi obscure, având doar „pretenţia” de la noi înşine să facem lucrurile bine, din ce în ce mai bine, corect, cu demnitate, cu bunătate, cu înţelegere. Din tot sufletul şi ştiind bine când este de muncă şi când este de odihnă, când să râdem şi când să fim severi, când să fim concentraţi, adunaţi în mintea noastră bună, blajină. Asta să căutăm permanent şi multe altele asemănătoare, pe care nu mai este nevoie să le numim aici: fiecare le ştie bine în sinea sa. Să înţelegem că nu există nici o deosebire între diverse „fiinţe” ale noastre – una supremă, alta mai puţin supremă, nu există deosebire ca importanţă între Sine, Eu superior-inferior, căci nimic nu este înafara conştienţei spiritului care se manifestă astfel. Nu suntem corpurile noastre – dar ele sunt templele prin care se revarsă sufletele noastre… Suntem aici, pe Pământ, şi asta este important acum. Să înţelegem că tindem să ajungem la puterea dumnezeirii care se manifestă permanent, real, concret, cu raze în orice loc din universurile create de Dumnezeu – nu de noi, că toţi Creatorii, pe care sintetic îi numim Dumnezeu, au ajuns la un nivel înalt către care tindem şi noi, fără deosebire de formare sau apartenenţă, de experienţă sau de înţelegere: şi acolo vom ajunge fără îndoială, dar nu suntem încă acolo. Dacă unele credinţe zic că Dumnezeu este în stază, în pauză, într-o relaxare din care ne monitorizează pe noi, creaţia Sa, descoperirea prin intermediul propriului nostru interior cercetat, descoperirea prin intermediul percepţiilor noi care ni se dezvoltă fără îndoială, ne arată clar cum peste tot universul se schimbă viu, creativ, inteligent şi iubitor, re-creat permanent în funcţie de necesităţile noastre, hotărându-se real în funcţie de puterile noastre. Căci ele ne sunt încă plăpânde deocamdată, dar mari comparativ cu alte vieţuitoare de pe Pământ: ce ne trebuie tuturor, ce trebuie astfel remodelat permanent pentru ca evoluţiile să ne fie şi dezvoltatoare, dar şi uşoare comparativ cu greutăţile originare, pe care numai Dumnezeu le ştie, din trăirile începuturilor de care noi nu putem fi conştienţi în toată profunzimea lor, căci nu le-am trăit.

Geţii ştiau bine toate acestea, până la sfârşitul timpurilor umane. Până la sfârşitul timpului în care oamenii vor fi pe Pământ, iar Pământul va aştepta alte popoare spirituale să se întrupeze aici şi să trăiască la sânul său.
Toate le-au ştiut de fapt, fără deosebire, toate popoarele lumii, chiar dacă unele şi-au pierdut pe drumuri cunoaşterea din rădăcini şi au păstrat doar ceea ce le era util: vieţii, disperărilor, fricilor lor ce le-au trezit animalitatea feroce şi indiferenţa vegetală în faţa durerii altora… Îşi vor regăsi rădăcinile cu certitudine, chiar dacă asta se va petrece dincolo de „frunzişul” vieţilor pământene… Adică acolo unde înţelegerile sunt totale şi durerile îndurate de alţii sub sufletele lor dure încă sunt infinit mai mari decât cele pe care le pot suporta cei ce îşi amintesc acum, în mijlocul lumii planetare… Căci aici avem unde ne ascunde, ruşinaţi – „dincolo” este claritatea cunoaşterilor de tot, a „arderilor” de tot…

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security

Dictionar