1. Poveștile geților

01. Să pornim la drum…

Scrierile mele au la bază învățături spirituale vechi şi străvechi, îmbinate cât pot mai armonios cu cele noi, şi mereu tot mai noi. Sunt învăţături spirituale care ating multe puncte de vedere: de înţelegere a evoluţiilor spirituale, urmărind mersul lor prin universuri despre care încet – dar sigur – aflăm din ce în ce mai multe lucruri; de profil spiritual al populaţiilor întrupate din care facem parte, în mijlocul cărora ne-am întrupat şi noi acum, de unde vom pleca cândva, pentru a ne întoarce acasă, de unde am venit fiecare dintre noi…
… Apoi mai scriu despre istoria civilizaţiilor umane pe Pământ…
Fiecare loc de pe Pământ vorbeşte azi despre trecut, prezent şi viitor. Fiecare om poartă cu sine, conştient sau nu, istoria omenirii, istoria planetei şi a stelelor de pe cerurile pe care le priveşte cu bucurie şi poate, de multe ori, cu nostalgie. Cândva fiecare om s-a plimbat printre ele, a trăit îngemănat cu ele, a venit dintre ele aici, pe Pământ, să înveţe din tot ceea ce îl înconjoară cum să-şi continue drumul mai departe, ajutând la rândul său – tot aşa cum este şi el ajutat.
Despre marea istorie a omenirii voi scrie în alte părţi. Ceea ce scriu aici se va dovedi curând deschidere şi totodată completare la ceea ce se va scrie acolo. Este astfel aici experienţa trăită cu sufletul, oglindită în ochii celui care a învăţat şi apoi a văzut, şi a explicat astfel, exemplificând în locurile prin care a călătorit sau despre care a auzit şi a simţit personal ceva, şi-a amintit că a trăit şi a simţit în vremuri mai vechi sau mai noi..
… ACUM…  SĂ ZICEM ŞASE MII DE ANI… PLUS-MINUS-CEVA… APROAPE CĂ NU MAI CONTEAZĂ…
Lumea pe care o vom străbate acum este o lume în care oameni cutezători au trăit, au muncit, au cunoscut şi au lăsat moştenire apoi înţelegerile lor, aşa cum le cunoşteau ei prea bine: ori lăsate cunoaştere ca moştenire din bătrânii lor ori, cunoscute fiind deja dintr-o asemenea moştenire primită, ei înşişi au putut vedea cu ochii minţii lor trecutul, înţelege apoi propriul prezent şi chiar mai departe – viitorul celor ce aveau să le urmeze..
Lumea de prin locurile în care trăim acum ştia bine în trecut că era coborâtoare din cunoaştere multă: multă şi profundă. Dorea să nu-şi piardă puterea şi răbdarea de a-şi înţelege profunzimile, dar nu se putea împotrivi devenirilor. Nici nu dorea acest lucru. Omul era pe Pământ ca să înveţe să facă lucruri care îi erau uşoare, dar şi lucruri care îi erau grele. Venise pe Pământ şi se obişnuise mai întâi să trăiască, adaptându-se tuturor celor de aici şi primind mult ajutor să înţeleagă timpurile care îi vor veni în cale, să le trăiască şi să le facă faţă cu toată experienţa pe care o acumulase până atunci. Omul fusese maestru creator cu mintea sa şi acum venise vremea să creeze cu mâna sa. Fusese văzător mai cu seamă cu mintea sa şi acum trebuia să se obişnuiască să vadă lucrurile cu ochii săi. Fusese întotdeauna ascultător de glasul armoniilor universale, unde sunetele cerurilor şi pământurilor, tuturor vietăţilor de pretutindeni îşi împleteau mereu simfoniile; aceleaşi simfonii trebuiau acum cunoscute din mişcarea – şi nu din fiinţarea lor. Trebuia ca omul să simtă totul, să trăiască cu toate, să aibă grijă de toate. Trebuia să-şi folosească experienţa, aşa cum era ea, şi să se lupte cu el însuşi să-şi recupereze puterile şi cunoaşterile, după ce şi le va pierde de tot şi va rămâne doar cu impresia că le-a avut cândva.
Dacă Bătrânii din vechime, care rămăseseră printre oameni încă, îi învăţau tot ceea ce se putea învăţa din cele uitate acum de oamenii obişnuiţi, şi ei, la rândul lor, trebuiau să lase cunoaşterea lor în lume – spre a rămâne sprijin, ajutor, atunci când timpurile aveau să le ceară. Bătrânii – sau Moşii, cum mai erau numiţi – îi învăţau pe oameni şi cum să trăiască, şi cum să lase Moştenire ceea ce le ofereau ei lor, acum. „Acum” era vremea aceea în care Moşii mai erau încă în lume, căci ei toţi spuneau că vor pleca, atunci când avea să le vină şi lor vremea. Ştiau bine unde vor pleca şi mai ştiau bine că, de acolo unde vor pleca îi vor veghea pe oamenii rămaşi în urma lor, pe oamenii rămaşi în rândul „lumii”.
Moşii erau străvechii coborâtori din vremurile pe care oamenii de rând nu şi le mai aminteau exact, dar erau convinşi că tot ceea ce le spuneau ei era adevărat: simţeau cu tot sufletul lor, cu toată încredinţarea lor acest lucru. Şi dacă erau încredinţaţi că aşa stăteau lucrurile, îşi ascultau sufletul şi descopereau că ştiu să facă multe lucruri pe care nu le învăţaseră clar de undeva, cu amănunte care nu erau cuprinse în vreo învăţătură pe care o primiseră de la măiaştrii satului.


Fig. nr. 1 : Moşul (Cel Străvechi de Zile)

ÎN FAMILIE
Orice om primea învăţătură din familia sa. Învăţa să facă tot ceea ce putea face un om în lumea sa, indiferent dacă era femeie sau bărbat.
Dar învăţau deopotrivă că erau vremuri în an în care femeia făcea mai bine treburi femeieşti, şi alte vremuri în care bărbatul făcea mai bine treburi bărbăteşti.
Erau vremuri în care toţi puteau face orice, laolaltă, dar numai copiii aveau puterea să aducă ceva nou, în timp de vârstnicii satului (care erau bătrâni şi ei, dar îmbătrâniţi ai vremurilor lor scurte, şi nu coborâtori din vremurile cele străvechi) ascultau copiii şi înţelegeau ce spuneau ei, pentru că aveau învăţătura de a-i asculta de la Bătrânii lumii lor.
Erau vremuri în care bărbatul şi femeia aveau forţa necesară să-şi creeze o familie: o vreme în care obişnuiau să trăiască împreună, şi altă vreme în care trăiau lucrând fiecare după forţa şi cunoaşterea lui; dar nu uitau niciodată să-şi spună ce au trăit, ce au făcut. Apoi se sfătuiau şi învăţau unul de la altul cum să facă mai bine fiecare lucru astfel sfătuit. Când venea vremea lucrului făcut împreună, vedeau cât şi-au însuşit reciproc din cele luate unul de la altul şi mai făceau apoi câteva lucruri împreună.
Vârstnicii satului urmăreau, lucrând pe lângă ei, cum realizau cei tineri toate cele învăţate. Apoi le ofereau învoire să se ia cu înţelegere. Să umble în lume împreună, să aibă copii şi să-i crească în pace şi înţelepciune.
Crescuţi astfel, copiii veneau să umple cu răsuflarea lor viaţa părinţilor lor. Mama şi copilul răsuflau împreună din prima clipă a vieţii lor, răsuflarea unuia mergea către răsuflarea celuilalt, iar tatăl privea şi cuprindea cu răsuflarea lui sufletele legate astfel de el.
Oamenii ştiau că răsuflările fuseseră mult mai puternice cândva. Răsuflarea era şi lumina care curgea odată cu respiraţia. Lumina era de mai multe culori, dar în copilărie şi mama, şi copilul aveau luminile verzi: luminile verzi mergeau una către curgerea luminii celuilalt, curgeau de la ceafă către ochi şi se împlineau una pe alta, cuprinzându-se reciproc, amestecându-se reciproc când stăteau faţă în faţă.


Fig. nr. 2 : Mama şi Copilul

Tatăl privea către viitor, iar mama privea către trecut. Copilul, până când creştea, privea când către viitor (privindu-şi tatăl), când către trecut (privindu-şi mama). Dacă până la ieşirea din copilărie învăţa astfel şi de la mamă, şi de la tată, după ce privirea i se limpezea bine de tot, el devenea ori fată, ori băiat, şi îşi urma astfel drumul vieţii sale. Adică privea acolo unde îl ducea sufletul său de fată sau de băiat.
Privirea copilului se limpezea cam atunci când făcea 6, sau7, sau 8 primăveri, dar nu mai mult şi nici mai puţin de atâta. Tot atunci privirea mamei slăbea, după ce în vremea dintre naştere şi limpezirea ochilor copilului său ea avea privirea cea mai profundă, mai limpede şi mai clară.
Bătrânii spuneau aşa: păturile de lumină ale omului sunt multe. Sunt multe şi sunt colorate. Au muzici diferite, au puteri diferite. Şi păturile cu lumina cea mai frumoasă – argintie sau aurie – sunt cele mai de sus pături ale omului, dar cu ele omul nu se naşte, ci doar zânele, ursitoarele, le ţes şi le aşează în jurul mamei.


Fig. nr. 3 : Ursitoarele (Zânele)

Căci ea trebuie să fie purtătoare de forţe să nască şi să crească fătul, să-l alăpteze, să-l îngrijească. De aceea forţele ei trebuie să fie, şi sunt mari. Şi când copilul ei poartă cu sine 6 – 8 primăveri, când iese astfel din greutatea înţelegerilor vieţii lui, mama îi leapădă păturile împrumutate de mult, de la ursitoare, de la copil. Copilul este acum simţitor şi bun ascultător, îşi ia păturile cele înalte de la mama sa şi începe să şi le poarte cu sine prin lume.
Aşa devine el un om adevărat.

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
21. Scurtă sinteză a activităţilor anuale din vechime ale moşilor popoarelor şi ale trimişilor lor

Din discuţiile avute pe baza lucrărilor prezentate până în acest moment, rezultă necesitatea unei asemenea prezentări. O scurtă recapitulare a activităţilor anuale, şi chiar pentru perioade mai lungi de timp, privind îndrumările…

20. Educaţia getică străveche de om şi ajutător (2)

Geţii înţelegeau bine complexitatea noţiunii de om ajutător. Dar şi de înger-ajutător…Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor:…

Dictionar