1. Poveștile geților

07. Moşii de ieri şi moşii de azi (1)

Niciodată oamenii nu au încetat să fie sprijiniţi de cei străvechi, chiar şi după ce ei s-au retras din mijlocul popoarelor pe care le-au ajutat de sub ochii lor, milenii de-a rândul.
Istoria nu i-a putut menţiona decât numai pe câţiva, care au circulat deschis prin lume. Aşa a fost la noi Zalmoxis: Zal – moşul din Carpaţi, Zal (zeu) – moşul geţilor. Este de atenţionat asupra faptului că pentru Zalmoxis codul său de destin a fost păstrat în secret, pentru a nu fi deranjat de către cei care nu i-au înţeles misiunea, din popoarele străine – fie migratori, fie cuceritori. A fost obligat să apară în lume, căci numele lui a fost un cod care a chemat, din străfundurile istoriei, spiritele care trebuiau să ajungă pe acest teritoriu: din inima, din căldarea şi din apropierea Carpaţilor. Nu este vorba aici neapărat despre popoarele migratoare, deşi ele au făcut parte integrantă din istoria acestor locuri: numele lui a atras mulţi învăţători din lume, care au venit aici pentru a găsi un loc de refugiu din calea asupritorilor de popoare. Nu vrem să-i numim în mod expres, căci ei sunt mai mult sau mai puţin ştiuţi din cărţile istoriei. Important este pentru noi, acum, că ei s-au adunat, sau că au venit şi au plecat, ducând cu ei învăţătura Moşului geţilor acolo unde el i-a trimis: de regula în locuri liniştite, unde o asemenea învăţătură avea astfel loc şi putere să se stabilească, să se fixeze, să se dezvolte, iar oamenii să fie suficient de deschişi pentru a transmite mai departe, la rândul lor, învăţătura primită.
Mare parte a acestei învăţături era general-cunoscută în Europa, şi nu numai. La origine, Zal (zeul), la fel ca şi ceilalţi oameni străvechi, ca şi alţi moşi ai popoarelor, venea din insulele Atlanticului, acolo unde au trăit o perioadă de timp mulţi atlanţi, după reinstalarea unei stabilităţi a pământurilor şi liniştirea câmpului vibraţional după ultima glaciaţiune. Aceste insule sunt cele pe care azi le numim Insulele Canare.
Fiecare străvechi avea, şi îşi ştia bine, sarcinile personale. Cei care au venit în Europa au plecat cei dintâi din Insule şi s-au însoţit cu alţii, asemănători lor, care veneau dinspre Asia. Treptat – dar repede – şi-au întemeiat familii şi s-au născut următoarele generaţii de moşi – aşa cum i-au văzut şi pe ei populaţiile pe care azi le numim: celţi, daci, tibetani, tolteci.
În acelaşi fel s-au răspândit toţi străvechii care au trecut de glaciaţiune şi topirile zăpezilor: adică marile inundaţii de după glaciaţiune. S-au stabilit în enclave populaţionale restrânse în Europa, Asia, insulele Pacificului, în Africa şi în America de Sud. Atunci când vom face „drumuri spirituale” în alte părţi ale Pământului, vom discuta despre fiecare grup spiritual în parte.
Inelul sau centura – cum vreţi să numiţi – străvechilor, moşilor, din Euro-Asia nu s-a dezvoltat foarte mult, căci erau suficient de mulţi chiar cei din prima generaţie, pentru a susţine populaţiile care se refăceau treptat. Populaţiile atlante care au fost desemnate să străbată glaciaţiunea şi potopul apelor de după ea, au fost puţini la număr, este drept: comparativ cu populaţiile anterioare, retrase din întrupare în timpul glaciaţiunii. Ei au dezvoltat nu numai populaţiile umane ale pământurilor de pretutindeni, dar au purtat cu ele toată arta creaţiei materiale umane pentru care atlanţii s-au pregătit cu mult timp înainte de schimbarea vremurilor. Din perspectiva lor, schimbarea vremurilor însemna trecerea la folosirea unor corpuri relativ noi, prin care se proteja astfel nu numai perpetuarea rasei umane în faţa variaţiilor mari de vibraţie planetară, ci şi a întregului biosistem planetar. Mai însemna şi crearea unor noi forme de activitate umană, pe care lumea atlantă nu le mai folosise până atunci: creaţia materială manuală şi în prelungirea ei – creaţia materială pe baze tehnologice. Nu că nu ar fi ştiut şi anterior să creeze în acest fel, ci pentru că vechii oameni nu aveau nevoie de o astfel de creaţie, în timpurile de înaltă vibraţie, din perioadele anterioare. Spiritele umane cunoşteau bine dinainte creaţia materială manuală şi tehnologică, doar că nu o mai folosise pe Pământ, în condiţiile energo-materiale locale.

Despre tot felul de schimbări, mai vechi şi mai noi, vom discuta după dezbaterea acestui subiect.
Avem nevoie de cunoaşterea vremurilor trecute pentru a ne înţelege şi rădăcinile adevărate, şi necesităţile spirituale în viaţa curentă, în această perioadă de trecere la o altă dimensiune spirituală a evoluţiilor noastre. Vom discuta foarte mult despre acest subiect analizând relicvele, ruinele, frescele, bazoreliefurile din drumurile spirituale pe care le vom face de-a lungul şi de-a latul lumii. Deocamdată să adâncim cunoaşterea propriului nostru popor.

Nu numai cei pe care azi îi numim moşi au traversat glaciaţiunea şi potopul, dintre populaţiile atlante. Ei sunt aceia care au rămas în mijlocul lumii, iar unii dintre ei trăiesc şi azi, chiar şi pe teritoriul tării noastre, şi în alte locuri din Europa şi Asia, în care au trăit mereu. Restul atlanţilor care au traversat glaciaţiunea au trăit o viaţă normală de atlant, în enclave special create în munţi, bine protejate, populate cu toate animalele domesticite de ei în ultima perioadă atlantă. Din sânul lor s-au desprins, după liniştirea pământurilor şi apelor, două ramuri de populaţie umană, având sarcini diferite:
– cei care aveau să întemeieze familii chiar din timpul trăirii lor în enclave, iar copiii lor aveau să plece în lume, populând treptat pământurile;
– cei care aveau ca sarcină de învăţătură, pentru cei dintâi şi pentru copiii lor, privind creaţia materială manuală şi toate celelalte manifestări de tip uman, cunoscute în linii mari de noi, azi. Aceştia au fost cei dintâi învăţători ai omenirii de după glaciaţiune, şi specializarea lor aşa avea să fie numită în viitor de către moşii care însă nu ieşiseră încă în lume la acel moment.
Rostul cel dintâi al străvechilor era ca, prin puterea lor mentală deosebită care nu-şi pierduse, şi nu avea să-şi piardă mult timp din tărie, să păstreze o vibraţie înaltă pe pământurile locuite treptat de oamenii cei noi, aptă pentru menţinerea în funcţiune a amintirilor lor din vremurile de dinaintea glaciaţiunii.
Cu puţin timp înainte de glaciaţiune, o serie de evenimente marcaseră viaţa populaţiilor umane, dintre care noi cunoaştem distinct numai unul: scufundarea Atlantidei. Nu este cazul aici, pentru subiectul pe care îl avem în vedere, să dezbatem acest eveniment, să intrăm în analize detaliate. Va fi dezbătut pe larg în STUDII ISTORICE din cadrul acestui site, care dezbate istoria lumii prin „ochii” ajutătorilor care au activat în ultimele 60 milioane de ani; şi care ajută, întrupare după întrupare, în continuare, din mijlocul societăţilor sau din marginea lor.
Ceea ce este foarte important acum este faptul că scufundarea Atlantidei a fost un fenomen natural, normal, cunoscut de oamenii de pretutindeni, care s-au pregătit din timp – nu neapărat pentru că acest eveniment urma să vină, ci pentru că era vestitorul schimbării vremurilor lor. Vibraţia planetară (stelară şi galactică) scăzuse şi era în scădere, fără ca cineva să fie cu ceva de vină şi fără ca cineva să aibă puterea să schimbe cu ceva astfel de devenire. Doar că oamenii de pretutindeni s-au pregătit intens pentru toate cele care aveau să vină, perioadă pe care am putea-o numi „desfăşurarea programelor atlante”: programe de adaptare intensivă a oamenilor pentru schimbarea corpurilor lor şi astfel a creaţiei lor materiale, a deplasării, a comunicării şi a întreţinerii relaţiilor dintre indivizi, dintre grupuri de indivizi – aşadar între comunităţi umane.
Ceea ce omenirea a învăţat repede de la moşi, atunci când a devenit necesară intrarea lor în lumea astfel regenerată, ştia în amănunt însă, dinainte de schimbare. Dar cunoaşterea era greu de aplicat în condiţiile în care omul nu mai lucrase cu corpurile cele noi, în modul de lucru manual, în condiţiile pământene. Aşa cum învăţătorii au dat primele coordonări după potop, în mijlocul unei populaţii care avea încă mare putere de orientare, moşii au venit atunci când puterea oamenilor a început să scadă şi lumea s-a simţit din ce în ce mai neputincioasă astfel, căci după glaciaţiune vibraţia Pământului a continuat să scadă. Astfel de simţiri erau conştientizate foarte clar comparativ cu vremurile anterioare, de mare putere şi profunzime a trăirilor omeneşti, a creaţiei omeneşti. Puterea creatoare mentală dispăruse, dar omul mai păstra multe alte abilităţi mentale. Era obişnuit să caute să vadă multe lucruri, să simtă multe altele, care însă se pierdeau treptat. Folosirea muncii manuale a virat puterea spiritului către efortul de muncă, la fel şi efortul de mişcare şi de comunicare prin structurile corpului fizic – dur şi dens. Puterea mentală a rămas treptat la nivelul percepţiilor vizuale şi auditive, dar treptat eforturile de trăire în acest fel au diminuat chiar şi aceste percepţii, împărţindu-le cu efortul de a face faţă emoţiilor din viaţa care se schimba astfel treptat.
Mult mai puternice şi mult mai variate decât cele dinainte, când omul era echilibrat datorită puterilor complexe pe care le putea desfăşura prin simpla sa voinţă, emoţiile s-au multiplicat rapid prin trăirile umane legate de modificările planetare aflate în curs. Vibraţia planetară, în scădere continuă, determina modificări climaterice, modificări de biosistem, şi chiar dacă omul se adapta la un set de condiţii, în perioada imediat următoare era obligat de împrejurări să se adapteze la un nou set de modificări.
Unii oameni s-au dovedit mult mai inerţiali decât alţii; şi ei ştiau bine atunci, încă, deşi o astfel de cunoaştere se pierdea şi ea, că diferenţele de evoluţie între diferite grupuri umane abia acum îşi făceau simţită puterea. Şi era însoţită de frustrarea unor astfel de oameni, necazul şi neînţelegerile proprii.
Însă ajutorul era deja în curs de desfăşurare. Destinele celor foarte inerţiali (greu adaptabili) stabileau să trăiască în societăţi numeroase, în care mentalul colectiv să-i ajute să se susţină unii pe alţii. Dar pentru că astfel de situaţie putea să răspândească şi să se accentueze starea inerţială, aceste societăţi au fost conduse de oameni puternici, dar şi ei mult mai inerţiali decât ceilalţi – cei conduşi. În acest fel, asemenea spirite s-au ajutat reciproc prin suficienţă, obligându-se reciproc la diverse activităţi. Ele însă au umplut treptat conştientul lor de revoltă împotriva situaţiilor care nu se mai sfârşeau. Spiritele umane au nevoie de creaţie, dar au nevoie şi de variaţie, au nevoie de folosirea forţelor lor în creaţii variate, în trăiri modificate de la o perioadă scurtă de timp – la alta. De aceea suferinţa începuturilor era marcată de faptul că totul părea a nu se mai schimba.
Cu toate acestea, schimbările erau active, erau legate de însăşi activităţile umane, permanent diversificate. Oamenii se schimbau – deşi ei aşteptau ca vremurile să se schimbe. Deveneau mai pricepuţi, intuiţiile urneau mintea oamenilor din static către acţiune, căutare, încercare.
S-au format societăţi puternice – societăţile antice cunoscute bine de noi, acum. Ele s-au luptat pentru schimbare în planul spiritual neconştientizat, umblând după resursele umane şi planetare care să le ofere vibraţie mai mare decât aceea pe care o aveau, o trăiau ei. Au umblat după pământuri mai bune, după metale de vibraţie înaltă, după populaţii cu vibraţie spirituală individuală înaltă.
Dar despre toate acestea vom discuta treptat, după ce vom înţelege pe îndelete vremurile, şi oamenii din care suntem azi coborâtori… Vreau să discutăm despre felul în care moşii au învăţat lumea, cum s-a perpetuat lumea în lumina învăţăturilor lor. Cum, de fapt, a devenit această lume mai bună decât ar fi fost ea – dacă nu era ajutată în acest fel, direct: de către moşi.
După glaciaţiune, lumea s-a desfăşurat în alt mod decât ne imaginăm azi. Venind dintr-o epocă a liniştii, a curăţeniei, a unei creaţii deosebit de îngrijit realizate, omenirea a continuat în acest fel să trăiască, căci nu ştia să facă o viaţă altfel!!
Dacă ne imaginăm că societăţile erau zgomotoase, că ceea ce credem a fi procesiuni ale populaţiilor, sărbători sau lucrări de mare anvergură erau dezordonate şi gălăgioase – ne înşelăm. Şi nu pentru că conducătorii sau stăpânii ar fi cerut-o sau ar fi impus-o; nu pentru că moşii au transmis-o. Ci pentru că omul era aşa: liniştit, ordonat şi curat de felul lui, venind dintr-o epocă total diferită de felul în care cunoaştem azi omenirea – diferită din punctul nostru de vedere actual, comparativ cu ceea ce a devenit azi. Indiferent ce ar fi făcut, omul era încă, şi avea să se menţină mult timp: liniştit, ordonat, curat şi mai ales foarte interiorizat. Chiar dacă multe societăţi – dintre cele cunoscute de noi ca fiind sclavagiste încă din faşă (ceea ce nu este chiar adevărat) – erau din-greu-creatoare, numărând mulţi oameni şi strângând în jurul lor şi mai mulţi, prin acaparare, ele au rămas astfel mult timp particularizate în viaţa lor şi în creaţia lor deopotrivă, în relaţii şi în comunicare.
Cu atât mai mult societăţile care au beneficiat de prezenţa permanentă a moşilor; ele nu au constituit însă un privilegiu pentru populaţii mai mult înălţate decât altele, sau mai mult şi mai bine creatoare, sau mai … „nepăcătoase” în trecutul sau prezentul lor. Ele au fost locuri de odihnă pentru toate celelalte spirite: au cuprins permanent spirite întrupate în destine de odihnă, după ce îşi terminau destinele în restul societăţilor – în societăţile deschise. Vom numi astfel societăţile:
– societăţi deschise: adică deschise oricăror feluri de manifestare umană, fără vreun amestec moderator direct din partea moşilor sau entităţilor astrale ajutătoare sau dimensionale; păstrând relaţii deschise unele cu altele, chiar dacă cu timpul au cunoscut perioade de puternice restricţii sociale;
– societăţi retrase: adică retrase din circuitul convenţional (comercial, politic, de cunoaştere reciprocă) al societăţilor umane. Ele au rămas astfel necunoscute mult timp de către cele deschise, funcţionând perfect în sistemul lor doar relativ închis: adică având relaţii între comunităţi apropiate de acelaşi fel, sau folosind – mai cu seamă la începuturi – comunicare de tip mental, comunicare condusă de moşi şi de conducătorii direcţi ai societăţilor de acest fel. Căci moşii nu au condus niciodată, nici un fel de societăţi: ei fost şi au rămas ajutători ai lumii pe care au ajutat-o indiferent de naţiune, popor. Chiar dacă moşii au locuit perioade lungi de timp în special într-un anumit loc, în mijlocul unui anumit popor, ei au învăţat popoarele să se aprecieze reciproc, sădind prietenia în sufletele oamenilor, respectul, conlucrarea, înţelegerea.
O asemenea împărţire a fost creată aşadar, şi a funcţionat mult timp pe teritorii foarte largi, urmărind:
– odihna populaţiilor spirituale întrupate, în perioada de început a noii forme de evoluţii umane, o perioadă a adaptărilor şi învăţăturii folosirii noilor manifestări umane. Toate populaţiile umane şi toţi foştii membrii de orice fel ai acestor populaţii s-au întrupat pe rând în cele două feluri de societăţi, beneficiind în mod egal de particularităţile lor de creaţie şi de socializare, fără nici o deosebire. Conducătorii societăţilor retrase nu erau dintre cei care fuseseră conducători ai societăţilor deschise, ci exclusiv din rândul celor pregătiţi de către moşi, întreaga vreme cât ele au funcţionat în acest fel.
La vremea altor necesităţi, moşii s-au retras definitiv din îndrumările directe, din formatările de specialişti pentru societăţi, lăsând ca lumea să funcţioneze folosindu-şi forţele şi adaptările de care beneficiaseră până atunci. Odată ce întreaga lume a fost astfel pregătită, moşii s-au retras: ori din viaţa pământeană, ori din calea oamenilor – în enclave special pregătite dinainte, pentru activităţile lor curente, pe care le-au realizat dintotdeauna, indiferent că au lucrat în mijlocul societăţilor retrase sau, apoi, dincolo chiar de ele:
– în acest fel, discutăm despre al doilea ţel urmărit din timpul existenţei societăţilor retrase: sarcina conducătorilor, învăţătorilor şi, la nevoie, şi a altor specialişti formaţi, învăţaţi la şcoala moşilor: de a păstra, prin metode mentale, vibraţia înaltă a pământurilor de pretutindeni, a apelor şi a regiunii aeriene apropiate de pământuri şi ape. Acest „aer” cuprinde însă structuri eterice matriceale planetare şi stelare (se poate studia capitolul „Energetică stelar-planetară”)
Dacă astfel de formaţiuni au ajutat mult la echilibrarea vibraţională a planetei, amprenta emoţional-mentală a omenirii ar fi distrus de la bun început mare parte din biosistemul planetar, s-ar fi distrus pe ea însăşi dacă nu ar fi existat ajutorul vibraţional oferit de aceşti oameni deosebit de puternici în planul mental-astral: echilibraţi ei înşişi şi având sarcina de a echilibra câmpurile fluidice ale planetei întregi.
O asemenea activitate se realizează prin sunet şi dirijare vibraţională, la o valoare medie care să nu forţeze, să nu obosească mentalul şi emoţionalul uman, dar şi cel vegetal şi cel animal.
În acest fel, subconştientul uman a fost mereu impulsionat către înălţare spirituală, chiar dacă conştientul uman a traversat epoci grele, în lupta permanentă a populaţiilor de pretutindeni, între ele.

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
21. Scurtă sinteză a activităţilor anuale din vechime ale moşilor popoarelor şi ale trimişilor lor

Din discuţiile avute pe baza lucrărilor prezentate până în acest moment, rezultă necesitatea unei asemenea prezentări. O scurtă recapitulare a activităţilor anuale, şi chiar pentru perioade mai lungi de timp, privind îndrumările…

20. Educaţia getică străveche de om şi ajutător (2)

Geţii înţelegeau bine complexitatea noţiunii de om ajutător. Dar şi de înger-ajutător…Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor:…

Dictionar