1. Poveștile geților

08. Moşii de ieri şi moşii de azi (2)

Trecând în revistă succint probleme legate de viaţa populaţiilor străvechi, trebuie să avem în vedere mai multe elemente care au rămas, sau nu, în viaţa oamenilor, după retragerea moşilor din contactele directe cu populaţiile în mijlocul cărora au trăit milenii de-a rândul. Multe din cele pe care populaţiile de pretutindeni le-au trăit până în mileniul 3 î.Ch. s-au modificat cu timpul, căci pe de o parte populaţiile societăţilor deschise s-au reorganizat pe sisteme de război, în timp ce societăţile retrase s-au pregătit să facă faţă unor evenimente asemănătoare, dar pe alte două fronturi:
- prin retragere, din faţa popoarelor migratoare, al căror prim val s-a produs spre sfârşitul mileniului 3 şi în mileniul 2 î.Ch. în Europa (în principal să ne axăm deocamdată pe acest teritoriu);
- prin asimilarea migratorilor, treptat, chiar pe teritoriile unde populaţiile autohtone le-au creat loc din timp, apoi i-au lăsat să se împânzească în teritorii, treptat. Populaţiile retrase au fost conştiente de necesitatea faptului că migratorii veneau atraşi de destinele spirituale ale tangenţei cu cei străvechi, cu moşii din aceste teritorii europene. Subconştientul uman a fost întotdeauna foarte dezvoltat, deşi ne vine greu să credem acest lucru. Populaţiile retrase le-au oferit migratorilor spaţiu şi timp de adaptare, făcând totul sub coordonarea cu înţelepciune a moşilor: care nu au acţionat niciodată ca războinici, ca strategi în războaie, ci ca oameni paşnici, dar conştienţi de necesitatea evaluării corecte a situaţiilor cu care lumea se confrunta. S-au căutat şi s-au găsit soluţii paşnice în acele timpuri, căci şi populaţiile nu erau agresive peste tot, atât de agresive pe cât au fost valurile următoare, din mileniul 1 î.Ch – 1 d.Ch.
Prin astfel de soluţii toate populaţiile au câştigat mult mai mult decât cele care au purtat războaie deschise (în sud): cotropind sau lăsându-se cotropiţi din lipsa unei experienţe spirituale profunde.
Desfăşurările evenimentelor populaţiilor autohtone au urmat astfel un curs relativ liniştit până în mileniul I î.Ch., chiar dacă în sudul Europei s-au desfăşurat destule războaie locale. Dar majoritatea populaţiilor, despre care unii istorici nici nu cred că au existat între „coborârea din animalitate” şi Grecia antică (Elada), au fost şi au rămas în teritoriile central-nordice, ducând o viaţă echilibrată şi liniştită.
Dacă ne imaginăm însă că o asemenea viaţă nu era cunoscută, ne înşelăm. Despre moşi ştim bine azi, dar nu ne vine să credem. Prometeu titanul, Asclepios medicul – cunoscut sub numele romanizat Esculap (despre care se ştie că îşi cucerise nemurirea: legenda spune că oferea şi altora nemurirea, dar de fapt este vorba despre faptul că a fost de ajuns doar descoperirea unui „nemuritor” pentru a se face legătura, şi a se înţelege că nu erau numai unul-doi, ci mulţi, şi în faţa cărora armatele imperiilor nu aveau nici o putere), ar fi numai două exemple. Sunt fenomene care nu se puteau atunci explica – şi nu erau consemnate oficial, în speranţa că vor fi înţelese şi folosite restrâns, pentru beneficiul unor structuri ascunse de ochii popoarelor lor. Dar ele au circulat în lume pe cale orală, din generaţie în generaţie. Existând însă relativ puţine mărturii şi un bagaj enorm de umplutură cu un grad uriaş de nesiguranţă, totul a circulat sub forme relative înafara locurilor de origine, unde au existat condiţii de supravieţuire a informaţiilor sub formă destul de corectă, încifrată în obişnuinţele curente ale localnicilor.
Totuşi, este de reţinut faptul că în spatele unui Prometeu sau Asclepios există un şir lung de persoane cu acelaşi fel de sarcină şi cu derulări asemănătoare în fiecare popor. Spre exemplu, vom întâlni legenda lui Prometeu în Elada, dar şi în Dacia: şi nu pentru că o astfel de legendă a circulat şi a fost preluată de late popoare – azi fiecare popor încercând să-şi aroge dreptul celui dintâi creator. Ci pentru că legenda are la bază acelaşi fel de ajutători planetari, care au adus şi poporului în mijlocul căruia s-au născut, şi pământurilor, apelor şi aerului pe care poporul îl respira: ajutor deosebit de important, atrăgând, prin structurile fluidice ale sistemelor lor corporale, volume uriaşe de fluxuri de vibraţia cea mai înaltă a timpului lor planetar. Au contribuit întotdeauna, astfel, la întreţinerea energo-materială a lumii lor, la ridicarea – mai mult sau mai puţin conştientă, după gradul de avansare în cunoaşterea proprie – nivelului vibraţional al planetei, alături de moşii, învăţătorii şi călătorii instruiţi de către moşi.
Vom vedea cum, în Peştera Ialomicioarei, din inima muntelui Bătrâna (Munţii Bucegi) este dăltuită în piatră, strategic ascunsă pentru ochii trupeşti, aceeaşi legendă: legenda ajutătorului care aduce lumină spirituală poporului său, purtătorul unei „crenguţe de lumină” din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului…
Noi ştim, putem acum chiar şi la nivele mai joase de vibraţie (căci la nivele înalte ştim şi aplicăm cu multă siguranţă), să discernem binele şi răul – chiar dacă mulţi dintre noi nu au interesul să pună în practică o asemenea discernere. Este sarcina, datoria noastră spirituală, a celor care avem această putere: discernământul şi aplicarea lui în viaţa curentă, să urmăm acest drum şi astfel, prin consolidarea lui, radiant, să răspândim totul în lume, cu tot curajul de care putem fi în stare.
Iar acest lucru se datorează ajutorului pe care l-am primit, şi îl primim, şi îl vom primi întotdeauna din partea unor ajutători de acelaşi fel, gata să se sacrifice întotdeauna pentru înălţarea noastră spirituală.
Acest ajutor este sămânţa pe care ei au lăsat-o în lume, despre care ei ştiau bine că se va dezvolta sub puterea schimbării vremurilor (creşterea vibraţiei planetare) şi astfel prin activarea memoriilor personale ale fiecărui spirit întrupat din întreaga omenire.
Numai activarea memoriilor străvechi ale spiritelor umane va umple cândva treptat golurile cunoaşterilor universale şi totul va deveni credibil prin amintirea ca atare, oamenii renunţând fără probleme la cererea de mărturii concrete, exclusiv materiale, pentru a cunoaşte fiecare amănunt al vieţii: în Lemuria, în Atlantida sau în istoria veche – dar apropiată de zilele noastre.

Trăim vremuri în care se dezvoltă, printre altele, plexul (chakra) retrocognoscibilităţii (situat ceva mai jos de plexul frunţii numit ajna în lb. sanscrită, adică în faţa şeii nasului), care va activa revenirea la puterea de rememorare a tuturor vieţilor anterioare. Despre asemenea dezvoltări vom discuta în curând.
Înţelegerea vieţii desfăşurată astfel ne va ajuta să detaliem obiceiuri ale populaţiilor pe care le regăsim în portul popular, în cântecele tradiţionale (vechi, moştenite din generaţie în generaţie), în obiceiurile populare care au cele mai obişnuite elemente ale lor – comune cu ale altor populaţi, din alte teritorii. Multe popoare au păstrat particularităţile din care s-au detaşat la un moment dat, formând populaţii locale spirituale distincte, cu evoluţii diferite. A crede că celţii au fost în totalitate popoare migratoare care au venit din Asia şi s-au stabilit pe teritorii fără populaţii, asemenea goţilor şi altor grupuri migratoare venite în mileniul I î.Ch. şi I d.Ch. – ar fi o mare eroare. La fel ca şi a crede că goţii erau … geţi, populaţii tradiţionale din răsăritul Europei, care ar fi cucerit astfel Europa centrală şi de vest: ceea ce este de asemenea o eroare, o confuzie.
Chiar este o mare nedreptate faptul că mulţi istorici cred acest lucru. Europa a fost întotdeauna locuită, la fel ca şi toate celelalte continente – şi înainte, şi după glaciaţiune. Populaţiile autohtone însă au avut un fel discret de trăi, liniştit şi echilibrat. Au conştientizat şi au învăţat de la moşii popoarelor lor tot ceea ce le deosebea profund de populaţiile noi (venite prin migraţie) şi au acceptat, instinctiv şi intuitiv, faptul că ei, localnicii, aveau să devină adevăraţi învăţători ai populaţiilor care migrau spre teritoriile lor, şi care aveau să vină în continuare pe meleagurile lor cândva liniştite. Ştiau însă că este în legile firii ca lucrurile să se petreacă astfel. Şi toate aceste populaţii tradiţionale, autohtone, s-au ajutat între ele şi s-au pregătit, după cum erau vremurile, cu o mulţime de strategii de menţinere în viaţă a obiceiurilor şi activităţilor lor, a cunoaşterilor: şi problemelor pe care aveau să le rezolve, şi a celor pe care nu mai aveau putere să le rezolve în viitor.
Moşii i-au învăţat să lupte pe două căi:
- pentru supravieţuire cu orice preţ, unde retragerea şi fuga din faţa migratorilor era o necesitate de supravieţuire a neamului lor, a bogăţiei spirituale pe care o aveau în acel moment;
- pentru a face faţă luptei deschise, atunci când nu neapărat migratorii, ci urmaşii celor dintâi aveau să-şi piardă şi ultima fărâmă de intuiţie a spiritualităţii lor profunde, luptând cu disperare să cucerească loc şi timp pentru susţinerea propriei lor vieţi, în faţa invaziei altora.

Moşii nu au dat spre învăţătura strategii de luptă, dar oamenii au avut pe de o parte dorinţă de luptă pentru apărarea valorilor lor spirituale, iar pe de altă parte au putut adapta cunoaşterile lor anterioare, dedicate caselor, lucrurilor lor obişnuite, vieţii lor obişnuite: o adaptare la noile vremuri, mult mai tulburi, pe care le trăiau.

Principiile călăuzitoare ale moşilor, aşadar, urmau o linie de înţelegere a tuturor populaţiilor lumii. De aceea, ei nu au dat niciodată îndrumări de război, dar au lăsat pe alţii să o facă. Principalul lucru pe care ei l-au oferit drept învăţătură oamenilor aflaţi în contact cu ei a fost crearea unei linii de acţiune prin care omul să se orienteze cu cele cunoscute de el în orice situaţie a vieţii, indiferent dacă era timp de pace sau timp de război. Omul astfel învăţat aborda cu curaj şi seriozitate orice aspect al vieţii sale, aprofunda orice cunoaştere şi orice muncă până când simţea el că a ajuns acolo unde trebuie să se oprească. Dacă din acel loc, după un timp de aplicaţie, simţea că poate merge mai departe, avea învăţători, maeştrii (măiaştrii), şi apoi loc şi timp special pentru a face tot ceea ce simţea nevoie să facă. Oricui îi erau deschise drumuri spirituale şi, cu seriozitatea cu care fiecare om intra în viaţă şi păşea pe drumurile vieţii proprii, mergea oriunde şi se oprea exact acolo unde simţea nevoia.
Mai departe aveau să meargă alţii, avea să privească la munca lor, să simtă dacă poate face acelaşi lucru mai departe, ajutaţi de cei care îi depăşiseră; sau să se oprească definitiv din acea cale, dar să lucreze mai departe tot ceea ce avea în destinul lor.
Fiecare om îşi simţea, intuia astfel destinul, iar moşul cel mai apropiat ştia bine la ce trebuie să se aştepte din partea fiecărui localnic. Fiecare om trebuia să ajungă, prin propria sa încredinţare, la dezlegarea firelor destinului său. Fiecare om avea puterea să simtă, şi era încurajat să simtă tot ceea ce putea, de-a lungul vieţii sale. Familia sa îl ajuta, şi el însuşi ajuta pe cei din jurul său să ajungă la înţelegerile proprii, fiecare în felul său, ca şi el. Indiferent dacă era bărbat sau femeie, fiecare om în parte susţinea, cu forţele pe care astfel şi le conştientiza mereu, dezvoltarea tuturor cosocietarilor săi, dezvoltarea armonioasă a aşezării şi îngrijirea tuturor teritoriilor din jurul aşezării sale.
Fiecare aşezare avea conştiinţa existenţei de sine şi conştiinţa că face parte dintr-o societate fără de care lumea ei nu putea trăi singură. Spre deosebire de lumea societăţilor deschise, în care cunoaşterea apartenenţei la lumea universală se sfârşise după numai câteva generaţii de muncă fizică brută, în societăţile retrase lumea era conştientă de existenţa întregii societăţi umane planetare. Toţi moşii, învăţătorii şi măiaştrii discutau despre felul în care alte societăţi făceau în mod curent cele pe care le făceau şi ei – cu deosebiri marcate de specificul local. Indiferent dacă era vorba despre societăţi retrase sau societăţi deschise. Învăţau astfel şi ce greşeli făcuseră, şi fac în continuare oamenii, ce ar fi trebuit să facă şi ce nu trebuia să facă ei pentru a-şi lăsa semenii să-şi dea seama singuri de greşelile lor. Din asemenea experienţe, ei lucrau asupra înclinaţiilor formate în subconştient, din vieţi anterioare sau din influenţele de la distanţă, pe care le conştientizau prin învăţăturile primite. Astfel de învăţături aveau puterea de a îndruma oamenii către ajutor radiant, oferit mediului înconjurător – fie ele vegetal sau animal, conştientizând de asemenea şi influenţa pozitivă pe care o răspândeau mediului uman de pretutindeni.
În plus, oamenii ştiau bine că sunt purtătorii unor obiceiuri omeneşti care nu se dezvăluiau decât când erau într-un mediu asemănător. Dezvoltau astfel vigilenţa în faţa lumii, pregătindu-se astfel să facă faţă:
- pe de o parte mediului general de vibraţie aflată mereu în scădere, în care influenţa lumii vegetal-animală (mult mai instinctuală decât omul gânditor) devenea tot mai acută,
- iar pe de altă parte mediului social care le bătea la uşă: călătorii comerciali sau doar călători curioşi care circulau mult mai deschis în regiunile de miazănoapte (în Europa) decât în regiunile din miazăzi (de exemplu Persia, Egipt, Arabia). Ştiau bine că lumea este încă mult mai mare, dar că deocamdată din această lume nu aveau să se cu lumea lor. Ştiau totuşi că vremea confruntării cu popoarele războinice din sud nu era foarte departe.
Dar nu învăţau să lupte şi să cucerească. Ceea ce aveau de cucerit avea să fie echilibrul format din supravieţuire şi apărare. Iar ceea ce au fost înţelese ulterior drept „cuceriri”, până la începutul mileniului I Î.Ch. erau de fapt înţelegeri între populaţiile tradiţionale (locale), îndrumate în mod consensual de către moşi.

Dintre toate învăţăturile pe care oamenii le primeau de la moşii pământurilor pe care trăiau, câteva reliefau o învăţătură de bază, pe care se clădeau toate celelalte: în primul rând egalitatea perfectă între toţi membrii societăţilor, încredinţarea mai presus de toate că toţi oamenii erau egali prin naştere, având drepturi egale şi obligaţii în egală măsură. Că fiecare avea putere să înţeleagă lucrurile mai uşor sau mai greu, după un timp mai scurt sau mai lung de aplicaţie, că oamenii aveau forţă fizică diferită şi de aceea era necesar să desfăşoare o activitate în comun cu alţii – acestea erau lucrurile pe care oamenii le învăţau de copii. Prin respectul pe care moşii îl inspirau celor din jur, nici o învăţătură nu era refuzată şi niciodată oamenii nu contestau ceea ce învăţau. Căci orice învăţătură se dovedea corectă şi bună pentru fiecare om în parte şi pentru întreaga comunitate, simţită din străfundurile spirituale ale fiecărui om liber.
Astfel, femeile şi bărbaţii, copii, adulţii şi bătrânii aveau drepturi şi participări egale în comunitate. De asemenea, oamenii aveau cunoaşterea acelor lucruri care aveau să formeze pasul viitorului şi participau după puterea fiecăruia la pregătirile care se puteau face în acele direcţii. Este necesar să se înţeleagă şi faptul că – chiar dacă acest lucru aparent nu semăna a egalitate recunoscută de noi azi – cel care avea mai multă pricepere, experienţă, avea sarcină mult mai mare de lucru în comunitate, decât ceilalţi. De altfel, asemenea cunoaşteri erau unanim recunoscute şi acceptate de cei în cauză, care doreau mai presus de orice să-şi ofere priceperea, experienţa, puterea de lucru, înţelegerile profunde – celor din jurul lor. Cu atât mai mult: măiaştrii, învăţătorii şi moşii.
Şi dacă discutăm despre asemenea înţelegeri, este necesar să precizăm faptul că printre aceşti oameni-ajutători cu experienţă, putere de muncă şi înţelegere, răbdare în a oferi totul celor din jurul lor, se numărau în egală măsură femei şi bărbaţi. Dacă discutăm folosind numirea de „moşi”, asta nu înseamnă că în rândul lor erau numai bărbaţi. Vom vedea cu alte prilejuri femei care iniţiau bărbaţii-călători-învăţători în cele mai complexe cunoaşteri umane – nu numai ale timpului, ci şi ale tuturor timpurilor omenirii. Asemenea lucruri erau realizate de femei străvechi, cu forţe uriaşe faţă de ceea ce credem azi: mentale şi emoţionale deopotrivă. Realizarea lucrărilor de importanţă locală şi teritorial-extinsă presupunea unirea energiilor de tip femeiesc cu cele de tip bărbătesc în egală măsură pentru puterile specifice moşilor, dar şi învăţături de folosire specifică a energiilor proprii femeilor şi bărbaţilor din comunităţile pe care le coordonau. Toate lucrările cuprindeau în egală măsură învăţături realizate în domeniul energiilor feminine şi ale celor masculine, iar învăţătorii şi măiaştrii aşezărilor aveau cuprindere în egală măsură pentru aplicaţii care foloseau în mod echilibrat ambele feluri de energii.
Toate acestea le vom discuta atunci când vom dezbate elemente legate de creaţia materială şi despre modalităţile de echilibrare a forţelor interioare şi exterioare după muncă, având în vedere detalieri succinte ale unor asemenea folosiri. Deocamdată este important de înţeles faptul că, chiar după retragerile moşilor din comunităţile umane retrase, ei au rămas în aceeaşi structură – bărbaţi şi femei: nu neapărat pentru perpetuarea lor, căci majoritatea nu au avut nevoie de mărirea comunităţilor pe această cale, şi nici pentru că trebuiau să ofere cunoaştere în continuare oamenilor – distinct pentru bărbaţi şi pentru femei, ca şi înainte. Însă lucrările de echilibrare vibraţională a pământurilor şi apelor, care au constituit cele mai importante lucrări ale lor – şi constituie în egală măsură şi azi – au avut, şi au mereu nevoie de vehicularea unor energii şi transmisiuni vibraţionale specifice celor două sexe. De aceea, chiar dacă comunităţile moşilor sunt azi foarte restrânse, ele cuprind în mod egal femei şi bărbaţi, fără ca activităţile lor să cuprindă şi echilibrări proprii sexuale. Echilibrările lor se fac în mod conştient prin emisii-recepţii de energii la nivelul tuturor corpurilor fluidice, prin activităţi echilibrate şi prin reechilibrări la nevoie – în funcţie de vechimea corpurilor – prin somn, hrană redusă – dar bine aleasă, prin mişcare, prin comunicare şi prin activitate intelectuală.

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
21. Scurtă sinteză a activităţilor anuale din vechime ale moşilor popoarelor şi ale trimişilor lor

Din discuţiile avute pe baza lucrărilor prezentate până în acest moment, rezultă necesitatea unei asemenea prezentări. O scurtă recapitulare a activităţilor anuale, şi chiar pentru perioade mai lungi de timp, privind îndrumările…

20. Educaţia getică străveche de om şi ajutător (2)

Geţii înţelegeau bine complexitatea noţiunii de om ajutător. Dar şi de înger-ajutător…Azi, noi am pierdut mare parte din sfera cuprinzătoare a acestei noţiuni. Confundăm de multe ori noţiunea de interes cu noţiunea de ajutor:…

Dictionar