3. YUKA: Lemuria, după retragerea transcedentalilo

04. Viața lui Yuka (1)

Yuka era un băieţel blond, de câţiva ani, într-un cârd de copii pentru care joaca principală era urmărirea entităţilor eterice pentru a învăţa tot ceea ce trebuia să sublinieze ele pe marginea sarcinilor de destin care le vor marca existenţa: şi lor, şi celor din jurul lor. Dar pentru care era mare bucurie şi hârjoana proprie copiilor de azi.
Cercetătorul nu-şi poate da seama imediat, din prima viziune, de felul mediului în care trăia micul grup de copii, căci adulţi nu se vedeau, înafara unui singur bătrân: uscăţiv, cu părul şi barba albe, tunse scurt, privind copiii cu dragoste deosebită. Privea liniştit şi îngăduitor hârjoana copiilor care, ca orice copii pe care îi cunoaştem, părea destul de superficiali în sentimente, în atenţii, preocupaţi cu ale lor. Un bătrân care părea a trăi numai pentru copiii din jurul lui.
Senzaţia pe care o lasă viziunea este aceea a unui fel de colonii pentru crescut copii. Două lucruri par curioase: faptul că nu se văd case şi acela că totul pare a se petrece în noapte, dar nu se vede noapte propriu zisă, întuneric, cu orice străduinţă. Totul se petrece sub cerul liber, într-un relief colinar, dar pleşuv, mai curând o câmpie vălurită. Nu se văd flori nicăieri – iarba verde acoperă absolut tot peisajul. Numai copiii sparg calmul absolut al naturii, ca şi monotonia verde, căci sunt îmbrăcaţi în alb, exclusiv în alb, la fel ca şi entităţile astrale din jurul lor, care radiază o lumină albă, blândă. Noaptea seamănă cu o înserare, când cerul este albastru-violet, iar stelele sunt neobişnuit de mari, strălucitoare, cu o lumină cu totul altfel decât aceea cu care suntem obişnuiţi acum: pătrunzătoare, clară, puternică. În această înserare, copiii nu se duc în case, ci unii dintre ei se întind pe pământul cald, în timp ce bătrânul se aşează alături de ei.
În zare însă, se vede ceea ce s-ar putea numi acum un oraş, cu deosebirea că acolo totul pare a fi altfel: de-asupra lui parcă este o cupolă de lumină, sub faldurile cerului albastru: ca o lumină artificială, creată de-asupra oraşului. Se văd case albe, diferite ca formă – dar toate albe. Unele sunt foarte joase sau plate – ca nişte ciuperci foarte plate, altele sunt mai înalte. Lumina percepută de la început le luminează ca dintr-un arc voltaic – este un asemenea arc de lumină peste tot. Oraşul pare a fi o insulă de lumină alb-aurie, puternică în aerul înserării. Nici acolo unde sunt copii nu este noapte, căci lumina îi cuprinde şi pe ei, ca într-o protecţie blândă.
La prima vedere, nu prea se văd a fi mari deosebiri între ceea ce este în ziua de azi şi ceea ce se vede acolo. Dincolo de aparenţe însă, se dezvăluie însă o lume stranie, uluitoare, pe care nu mulţi dintre dumneavoastră o vor crede din primul moment.
Yuka era un copil născut într-unul din acele nuclee de civilizaţie umană, create anterior întrupărilor masive ale oamenilor, despre care am discutat câte ceva până acum. O societate esenţialmente îndreptată către construcţie, amenajare – într-un cuvânt: creaţie, după cum vom vedea, creaţie a unei societăţi care va putea primi, ulterior, din ce în ce mai mulţi întrupaţi. O astfel de societate avea să le ofere spiritelor umane nu numai un adăpost, ci şi o structură socială bogat reprezentată, care să-i orienteze în învăţătura pe care aveau s-o primească şi s-o adâncească pe Pământ.
Deşi destul de mici, copiii nu se văd de loc în compania a ceea ce acum numim părinţi ci, aşa cum spuneam, într-un fel de colonie condusă de acest bătrân. Nici pe parcursul anilor ce vor veni nu se vor întâlni cu părinţii lor, căci orice viziune din perioada copilăriei şi adolescenţei lor nu aduce în prim plan altceva decât astfel de trăiri, în grupul în care cresc, diversificându-şi manifestările şi creaţiile. Fiecare om – copil şi apoi adolescent – trăia o astfel de viaţă, vizibilă clar până în momentul imediat anterior întemeierii unei familii. Nu numai că nu avea să se mai reîntâlnească cu părinţii care l-au născut, însă în continuare nu se poate vedea decât o viaţă de cuplu, lucrând fără tangenţe cu părinţi, rude sau prieteni de relaxare, aşa cum suntem azi obişnuiţi, până la terminarea destinului, întrupării.
Realitatea era simplă, în fond – doar neobişnuită pentru cercetătorul de azi. Orice familie – cu unele excepţii, pe care le-am discutat în linii mari mai sus: ale conducătorilor (i-am numit: lucrători-coordonatori) – avea copii, dar ei nu rămâneau în casa părintească decât până în momentul în care îşi recuperau corpurile spirituale de la mamele lor. Pe Pământ, corpurile spirituale sunt construite, în orice timpuri – mentale ori intuitive – de-asupra mamei, anterior concepţiei copilului, de către entităţile ajutătoare specializate în asemenea creaţii. Ele sunt corpuri prin care se coordonează permanent viaţa omului de către entităţile ajutătoare proprii, în vederea derulării destinului. Astfel ele nu sunt influenţate de parcurgerea destinelor proprii părinţilor – datorită faptului că nu sunt moştenite de copii de la părinţii lor. Toate celelalte corpuri, inclusiv corpul fizic, sunt construite exclusiv după tiparul corpurilor spirituale, după informaţiile esenţiale pe care acestea le aduc în viaţa manifestă. De aceea chiar se spune: aşa mi-a dat Dumnezeu. Şi chiar este un dat, dar cu singura deosebire că Dumnezeu nu dă în funcţie de alte criterii decât acelea ale puterii monadei de a folosi o construcţie corporală fluidică, în funcţie de evoluţia sa, precum şi o putere a corpului fizic de manifestare, după necesitatea societăţii şi a spiritului care şi-a asumat sarcini: o sarcină personală de destin, de evoluţie proprie, precum şi o sarcină prin care îşi ajută societatea în care s-a născut. Nu se poate da unui om ceea ce el nu poate manifesta – nici greutăţi, dar nici puteri pe care el nu şi le va putea coordona, şi corela cu necesităţile vieţii sale particulare desfăşurată în societatea sa, ori nu le va putea dezvolta, neavând experienţă şi nici consolidarea acestei experienţe.
Corpurile spirituale rămân de-asupra mamei până la momentul în care corpurile planetare (singurele aflate în posesia copilului, de la naştere) sunt destul de dezvoltate pentru a putea sprijini corpurile spirituale. Acest eveniment se petrece cam între 6 – 8 ani, şi nu este un atribut al unor vremuri trecute, ci un mecanism general valabil pentru corpurile de care s-au folosit (şi se folosesc în continuare) spiritele umane, în toate timpurile.
Iată de ce, revenind la subiectul nostru, nu sunt văzuţi nicăieri copii împreună cu părinţii lor după o anumită vârstă – aceea pe care o cunoaştem acum ca definind procesul normal pentru oameni, de recuperare a corpurilor spirituale de către copil. Pentru a cunoaşte părinţii lui, este necesară întoarcerea în timp, la naşterea copilului, la perioada primei părţi a copilăriei lui. Dar este mai important să fie descrisă deocamdată societatea în mijlocul căreia Yuka s-a născut, decât să se scrie doar despre părinţii lui .
Momentul în care copilul îşi recupera corpurile spirituale era un eveniment cunoscut de toţi oamenii, întrucât vederea mentală era particularitatea tuturor celor care trăiau acele timpuri străvechi. Orice activitate era efectuată pe cale mentală.
Practic toată viaţa se derula în imperiul mentalului, un fel de imperiu mental care poate fi concret descris ca fiind suma tuturor activităţilor pe care omul le efectuează în zilele noastre: singur şi cu totalitatea uneltelor şi tehnologiilor sale. Nu insistăm prea mult acum asupra acestor explicaţii, întrucât vom discuta mult mai mult despre aceste activităţi în capitolele următoare. Oamenii ştiau orice lucru, oricât de mărunt, legat de tot ceea ce se desfăşura în viaţa lor, în viaţa societăţii, pe planeta lor şi în sistemul stelar de care aparţineau. Ceea ce îi deosebea din acest punct de vedere era numai faptul că unii aveau o putere de pătrundere, dar şi de lucru mental mult mai mare decât alţii, de aceea activităţile desfăşurate de unii oamenii erau mult mai complexe. Alţii aveau numai o percepţie generală asupra tuturor elementelor de compunere ale vieţii lor şi a societăţii, fără să aibă o putere de creaţie foarte extinsă şi de pătrundere a fenomenelor dincolo de cele pe care le cerea viaţa lor curentă. O viaţă care şi aşa era incomparabil de complexă – comparativ cu cele pe care le cunoaştem şi le facem noi, azi. Le cunoşteau, dar nu le făceau parte din viaţa lor cotidiană: aveau puterea de a se ocupa numai cu activităţi legate de viaţa lor personală, realizându-le însă la un mod superlativ: şi în diversitatea lor, în ce priveşte calitatea execuţiei. Învăţau treptat, pe parcursul vieţilor, să-şi lărgească şi adâncească toate felurile de cunoaştere, de pătrundere. Tot asemănător se adânceau specializările lor pe tipuri de activităţi, o adâncire constantă, în şirul derulării vieţilor.
După recuperarea corpurilor lor spirituale, copiii plecau din casa părintească şi trăiau relativ departe de comunitatea natală, pentru ca părinţii să nu fie tentaţi să se amestece în viaţa lor. De altfel, ei – părinţii – erau imediat antrenaţi în cercetarea şi în munca societăţii, de aceea în scurt timp copiii rămâneau într-o lume a lor, în care trebuiau să înveţe permanent, să creeze, să se ajute unii pe alţii, să-şi croiască un bagaj de experienţe şi cunoaşteri cu care vor opera pe parcursul întregii lor vieţi.
Erau mai multe asemenea puncte de creştere a copiilor, care să aparţină de aceeaşi societate. Erau împărţite pe segmente de vârstă, căci fiecărei vârste îi corespunde, în general, un alt potenţial de cunoaştere şi de muncă. Conform acestui principiu, ei participau la viaţa micii lor societăţi, în funcţie de abilităţile personale şi ale vârstei lor. În acest fel părinţii erau degrevaţi de creşterea copiilor, ei putând să se ocupe în mod exclusiv de activităţile pentru care se aflau la întrupare. Şi copiii aveau asemenea activităţi. Ele nu erau nici multe, şi nici grele în mica, dar bine structurata lor societate: copiii mici trebuiau să facă multă mişcare, dezvoltându-şi şi corpul, şi personalitatea, exclusiv în aer liber – unde şi dormeau. Bătrânul care se afla permanent pe lângă ei nu avea rolul exclusiv de a-i supraveghea, ci de a le introduce încet, dar constant, subiecte universale de abordat, după vârsta lor şi capacităţile lor de pătrundere. În acest fel, ei se obişnuiau de mici să-şi cunoască puterile, să se ajute reciproc, trăind şi conlucrând armonios împreună. Erau învăţaţi să caute, mental, cunoaşterea desfăşurărilor planetare, cosmice, astrale, împreună cu entităţile astrale proprii, împărtăşindu-şi apoi reciproc cunoaşterile. Învăţau să creeze, să comunice, să conlucreze.
Mâncarea era puţină, dar consistentă. Varietatea de hrană existentă în zilele noastre este lăsată să existe şi să se dezvolte în continuare pentru că ea este o cale susţinere a unor activităţi variate, desfăşurate cu ajutorul corpului solid, căruia îi este necesară o întărire puternică în etapa pe care o traversăm. Este un prilej – la fel ca şi multe altele – de lărgire a învăţăturii de diversificare a activităţilor umane ca atare, prin toată industria şi agricultura pe care o practicăm. Dar în acele timpuri, pe de o parte nu era încă necesar a se diversifica o asemenea activitate, iar pe de altă parte, nu era necesară decât o întreţinere sumară a corpului fizic, care avea o structură mult mai fragilă decât azi. Omul nu era nevoit să efectueze activităţi trupeşti decât în domeniul strict necesar deplasării pe pământ şi efectuării de mişcări pentru trăirea ca atare. De aceea şi nevoia de mâncare era redusă, cum spuneam, formată dintr-un element care să aducă energii telurice (crescut în pământ) şi un alt element care să aducă energii solare (crescut sub soare): tuberculi şi/sau fructe. Fructele erau asemănătoare prunelor ca consistenţă, doar ceva mai crocante, având mărimea unor ardei; tuberculii erau asemănători cartofilor, dar mai pufoşi şi cu deosebirea că ei creşteau în lungul unui fir, unei rădăcini subţiri, dar rezistente.
Dacă oamenii maturi nu aveau nevoie de o hrănire permanentă, copii însă o necesitau mai des, pentru dezvoltarea corpurilor lor fizice în creştere. Exista şi o clădire, folosită pentru ca unii dintre ei – cei mai mititei – să poată dormi acolo, căci de mici ei nu erau obişnuiţi cu traiul în colectivitate şi chiar în mijlocul naturii, după ce locuiseră doar cu părinţii lor în interiorul unei clădiri: de la naştere şi până la intrarea în comunitatea copiilor. După acomodarea cu restul comunităţii, era necesar ca viaţa să se desfăşoare în colectivitate în orice moment, inclusiv noaptea, fiindu-le necesară tangenţa constantă cu universul care trebuia cunoscut, despre care învăţau totul: indiferent dacă acesta era unul social-uman, planetar sau cosmic.
Copilăria era perioada cea mai bună pentru o asemenea învăţătură, maturitatea limitând-o puţin, pentru ca omul să se concentreze la activităţile pe care le desfăşura curent. În acest fel de a-şi petrece copilăria, omul învăţa să se concentreze asupra sa, asupra societăţii în care trăia, asupra planetei şi cosmosului, având conştiinţa libertăţii pe care nu a pierdut-o de tot, dar care s-a limitat numai într-o oarecare măsură, în momentul intrării la întrupare. Dar când la maturitate omul avea nevoie de o cunoaştere, de o relaţie cu entităţile ajutătoare, el ştia că este liber în tot ceea ce simte nevoia să cunoască şi să lucreze, îşi simţea libertatea, ajutorul ce i se acorda fără limite, pe care copilăria sa i-o demonstrase cu prisosinţă. Se efectua astfel o dezvoltare uşoară, liberă, omul nu avea de loc senzaţia că a venit într-o societate care îl limitează. Iar pe de altă parte spiritul se pregătea pentru a-şi găsi liber, prin cunoaştere proprie, calea destinului pentru care se afla la întrupare. La începutul maturităţii sale, el ştia clar ce trebuie să facă, învăţase deja tot ceea ce trebuie să cunoască pentru a se pregăti pentru viaţa sa. Reintra astfel în societate alături de cei care îi fuseseră în mare măsură camarazi în copilărie, cu care derulase multe activităţi de-a lungul anilor de creştere şi cu care deja învăţase să desfăşoare activităţi din cele mai diferite feluri.
Cei care aveau nevoie de mai multă tangenţă, pe măsura creşterii lor, de mai multă acumulare de experienţă, stăteau nopţile sub cerul liber, puteau să nu doarmă (adică să nu desfăşoare activităţi împreună cu entităţile ajutătoare, prin călătorie astrală), ci să comunice între ei, sub coordonarea bătrânului.
Care, de fapt, nu era atât de bătrân pe cât părea!… Căci în rest, nu se vedea nicăieri în societate nici un bătrân, deşi în oraş erau oameni mult mai “bătrâni” – adică veniţi la întrupare mult mai devreme decât cei care creşteau şi învăţau copiii. Aspectul de bătrân este de fapt asocierea cercetătorului de azi cu imaginea sa curentă despre bătrâneţe: avea părul alb complet, iar mişcările îi erau extrem de lente. Dar într-o situaţie ca aceea a „bătrânului” supraveghetor de copii din societatea lui Yuka era vorba despre o aparenţă, numai o stare comparativă cu ceea ce ştim din ziua de azi.
În realitate, părul alb este o formă de respingere a unor informaţii circulante, pe care omul le preia în mare parte din mediul său de viaţă, prin firele de păr – veritabile antene ataşate corpurilor noastre fizice. Bătrânul era de fapt un veritabil învăţător. Acest învăţător pe care îl aveau copiii necesita o mare putere de concentrare la ceea ce se petrecea în jurul său, referitor la copii. Legătura sa permanentă nu se desfăşura cu societatea pentru care pregătea copiii, ci cu entităţile coordonatoare ale copiilor, cu care era în neîntreruptă comuniune, zi şi noapte, coordonând activitatea copiilor el însuşi din corpul fizic, dar şi prin corpul astral, prin decorporalizare, precum şi prin ceea ce se poate numi conştiinţă extinsă sau cunoaştere mentală. O activitate deosebit de complexă – chiar cea mai complexă dintre activităţile umane ale acelui moment. De aici şi aspectul de a se mişca greu, de a moţăi permanent – care de fapt nu era un aspect de bătrâneţe, cum poate fi oricine tentat să creadă de la bun început, ci o concentrare puternică a acestui om în două lumi diferite, concomitent, pentru a realiza un lucru de o excepţională calitate.
La anii maturităţii, Yuka era un tânăr cu părul blond lung până la nivelul umerilor, în mijlocul unui grup de tineri de vârsta sa. Yuka era numele său – dar de fapt numele este codul de intrare şi de folosire vibraţională în orice viaţă. Yuka era aşadar codul de intrare în această viaţă şi de desfăşurare a destinului său momentan.
În acele vremuri, oamenii nu-şi foloseau numele, nici măcar mental, căci dacă aveau nevoie de comunicare era necesară doar deschiderea unui canal de comunicare între doi sau mai mulţi oameni, ceea ce făcea inutil apelatul direct, folosind un astfel cod.
Codul de intrare folosit ca nume de apelare apare în general numai în societăţile care au ajuns să folosească un limbaj exprimat prin forţa, şi structurile corpului lor fizic – printr-un aparat, o structură organică care să faciliteze actul vorbirii, aşa cum îl cunoaştem noi acum. Un astfel de element – vorbirea – nu exista în epoci mentale timpurii, comunicarea făcându-se exclusiv mental. Azi am spune telepatic, însă telepatia este o formă diferită de comunicare mentală, aşa cum vom vedea. Telepatia presupune azi o simţire la distanţă – după cum ne spune dicţionarul – înţelegem ideea la care se pot gândi doi sau mai mulţi oameni, fără şirul de cuvinte articulate asemenea vorbirii, fără a vedea sau a uzi ceva special care să se numească „clar-viziune” sau „clar-auz”. Vom vedea în ce consta, de fapt, adevărata comunicare mentală, în acele timpuri.
Pronunţarea, exprimarea numelui, a codului de înscriere în destin, este în general, dincolo de explicaţia evoluţionist-corporală, necesitatea de a crea o atenţionare, o chemare a spiritului la o acţiune, în condiţiile în care concentrarea este mai slabă, din cauza greutăţilor de desfăşurare a destinului. În societăţile mentale acest cod nu este folosit decât de entităţile coordonatoare pentru a impulsiona omul la activităţi, pentru a-l aduce înapoi de la devieri de program, inerente în orice societate, oricât de sofisticată, de dezvoltată ar fi ea. Este un fenomen foarte rar, o folosire în etape grele – oricât de rare pot fi ele pentru o societate mentală.
La vremea când am ajuns astfel, repede, cu povestirea noastră, îl vom regăsi aşadar pe Yuka pe un deal, în mijlocul unui grup de tineri de vârsta sa, împreună cu care crescuse, de fapt. Din partea opusă imaginea arată apariţia unei tinere pe care Yuka o simţea ca pe el însuşi, foarte apropiată sieşi, sufleteşte vorbind. Avea, desigur, ceea ce azi am numi frumuseţe, dar nu frumuseţea sau gingăşia ei îl atrăgeau – acestea sunt expresii pe care le folosim acum, în mod curent. Ceea ce simţea Yuka, omul acelor timpuri, era cu totul altceva, ceva între propria fiinţă şi ceva cu adevărat predestinat, pe care o aştepta de mult timp să se arate în viaţa lui. Întâlnirea lor era însă simţită de amândoi în egală măsură, dar şi de grupul de tineri care înţeleg situaţia şi îi lasă singuri, să-şi reunească destinele.
La vârsta a ceea ce azi numim adolescenţă, fetele erau despărţite de băieţi. Se făcea aceeaşi şcoală, fără nici o deosebire, dar separaţi. Educaţia învăţa tinerii să nu facă nici o deosebire, discriminare, între ei. Despărţirea se făcea ţinând cont de alcătuirea corpurilor omeneşti – ale femeilor, diferite de ale bărbaţilor. Aceasta nu însemna o discriminare, ci se urmărea cu totul altceva, puţin urmărit de noi, azi: deprinderea realizării unor activităţi în funcţie de structurile corpurilor, corpuri periodic regenerate în mod natural, în scopul de a rămâne apte pentru desfăşurarea destinului, întrupării. Nu se urmărea gradul de putere trupească ori specificul procreativ al femeii, ci cu totul altceva. Corpul bărbaţilor este, prin construcţia lui, mai bine ancorat în realitatea curentă, în timp ce corpurile femeilor sunt deschise pe toate structurile spaţio-temporale. Acest lucru este necesar ancorării copiilor lor în totalitatea elementelor de orientare în societate şi pe planetă, în vederea desfăşurării oricăror sarcini ar putea apare în viaţa lor: căci omul poate fi supus deviaţiilor de destin, din propria lipsă de orientare sau din orientările societăţii în care trăieşte. O ancorare excesivă în realitatea sarcinilor sociale sau personale poate conduce la dezorientări prea puternice în situaţii de deviere de la destin, mai cu seamă în etapele târzii de evoluţie, în vibraţiile scăzute cu care oamenii se vor întâlni pe parcursul timpurilor.
De aceea spiritele se întrupează când în corpuri de structură femeiască, când în corpuri de structură bărbătească, trăind în echilibru de-a lungul unui ciclu de vieţi. Astfel spiritul nu oboseşte, învaţă permanent să-şi folosească şi să se bazeze când pe intuiţia sa, când pe percepţiile directe. În funcţie de evoluţia proprie, această departajare este foarte importantă pentru păstrarea echilibrului spiritual.
Ajutătorii cei mai evoluaţi au o uşurinţă în manifestare foarte mare, de aceea multe aspecte ale realităţii înconjurătoare sunt pentru ei normale – iar pentru cei cu experienţă mai puţină aceleaşi detalii percepute sunt greutăţi pe care cu greu le acceptă. Spiritele cu experienţă mai multă au o uşurinţă mult mai mare de evoluţie în ambele planuri corporale, folosindu-se cu mai mare uşurinţă de diverse structuri corporale specifice fiecărui sex: nu numai în planul corpului fizic, ci în special în planul corpurilor fluidice. De aceea nu este foarte important pentru ajutători ce tip de corpuri folosesc, dacă sarcinile lor se rezumă la trăiri care se pierd în masa poporului. Important este, de multe ori, ca ei să trăiască – pur şi simplu – pentru asigurarea unui fond energetic şi vibraţional de o anumită factură, necesitată de societate.
Pentru evoluanţii rezidenţi este însă necesar să se evite o suprasolicitare pe unul dintre cele două planuri corporale, în planul celor două forme de întrupare. Nu este numai o formă de învăţătură specifică diferitelor ipostaze. Nu este legat numai de energetica corporală, aşa cum se crede azi, în general. O astfel de suprasolicitare ar putea conduce la oboseala spiritului prin forţarea unor puteri interioare în detrimentul altora care se pot bloca astfel. Asemenea puncte de blocaj spiritual – nu corporal – poate conduce treptat la instaurarea dorinţei de părăsire a destinului înainte de termenul său natural.
Educaţia copiilor în societatea lui Yuka se desfăşura ţinând seama de astfel de elemente normale de trăire, pe parcursul dezvoltării corpurilor, până la maturitate. Acest lucru nu ar fi fost neapărat necesar chiar din societatea lui, din acele timpuri trăite de Yuka – o societate încă a ajutătorilor, în care rezidenţii încă nu intraseră la întrupare. Dar tot ceea ce se trăia şi se construia într-o astfel de societate avea şi o direcţionare socială, practică, foarte bine gândită, în vederea înţelegerii în profunzime a lucrurilor de către spiritele umane rezidente. Acestea încă se aflau în corpuri astrale, urmăreau cu atenţie tot ceea ce trăiau şi creau ajutătorii lor întrupaţi, pentru a se folosi ulterior de oricare element al vieţii şi activităţii lor.
Fiecare element era în felul lui o noutate pentru rezidenţi, chiar dacă semnificaţia o cunoşteau din experienţa anterioară venirii lor pe Pământ. Toată experienţa lor anterioară cuprindea cunoaşterea trăirilor de acest fel, dar vieţile lor aveau să se desfăşoare aici, pe Pământ, într-un cadru energetico-material şi social-spiritual cu totul nou. De aceea viaţa desfăşurată sub „ochii” lor (de fapt senzorii astrali de o complexitate mult superioară ochilor corpului fizic), a transcedentalilor şi primilor lor urmaşi, trebuia urmărită de ei cu cea mai mare atenţie.
Cele desfăşurate de către întrupaţi asemenea lui Yuka deja trebuiau să fie, în felul lor, perfecte – căci urmau să devină un exemplu de care cândva va depinde viaţa celor ce vor veni după ei. Viitorii societari rezidenţi vor beneficia de construcţiile care se consolidau sau se creau în această perioadă, ca infrastructură complexă, optim armonizată cu necesităţile vieţilor lor. Dar rezidenţii vor beneficia în egală măsură şi de exemplele care se desfăşurau sub ochii lor încă astrali: creaţia materială în special, ale cărei coordonate energetice şi materiale specific pământene le vor învăţa treptat aici, consolidate în vieţile viitoare pe care le vor avea.
O astfel de societate complex creatoare crea de asemenea o structurare spirituală pe bază de ajutor oferit şi primit între membrii societăţii. Construirea şi structurarea acestui tip de societate s-a făcut numai în virtutea acestor necesităţi viitoare, căci nici primii veniţi după transcedentali nu au avut de loc nevoie de o asemenea societate, ci au trăit într-o formă de egalitate perfectă, rezultată din evoluţia înaltă a tuturor participanţilor, precum şi din experienţa lor pe multiple planuri. Ei nu au avut nevoie de structurări în funcţie de experienţă, de acomodarea cu această zonă şi acest punct al universului, ci numai de priceperea totală acumulată până în momentul desfăşurărilor pe Pământ. Odată cu trecerea timpului şi cu intrarea totală a rezidenţilor în astralul planetar, s-a realizat o structurare din ce în ce mai complexă a acestui tip de societăţi, în care aveau să intre, pe rând, şi alte spirite: cu puteri diferite de adaptare, cu grade diferite de experienţă.
Cunoscând toate acestea, atunci când rezidenţii au intrat în întrupări cu corp fizic, pe măsura realizării adaptărilor la trăirea pe Pământ în astfel de societăţi, desfăşurarea vieţii lor sociale a urmat astfel un curs armonios, fără sincope, fără devieri. Percepţiile lor astrale, complexe, asupra modului de desfăşurare spirituală a tuturor planurilor societăţii, le-a fost de un real folos. De asemenea, desfăşurările de creaţie materială, prin care ajutătorii au creat dezvoltarea comunităţilor, pentru un număr din ce în ce mai mare de întrupaţi, au avut o importanţă cu totul deosebită în învăţăturile lor privind folosirea tuturor energiilor şi materiilor pământene.
În seara întâlnirii lui Yuka cu perechea sa de destin, după recunoaşterea normală reciprocă, se îndreptară amândoi în oraş: din înserare, intrară în lumina blândă care proteja oraşul. Aspectul de afară era de înserare, cu stele mari şi luminoase – într-o feerie greu de imaginat. Cam aşa cum sunt azi stelele la ecuator, şi încă şi mai mult… Ceea ce însă atrage atenţia cu totul special este faptul că există un satelit natural al planetei – altul decât ceea ce este luna în zilele noastre, dar cam de aceeaşi mărime, precum şi încă un satelit, mai mic, mic de tot, situat cumva în spatele celui mare. Cel mare are o culoare aproape albă, strălucitoare, fără petele pe care le are Luna de acum, de aceea se şi sesizează de la bun început diferenţa faţă de ceea ce se cunoaşte azi. Satelitul cel mic avea o culoare mai gălbuie decât primul. Mituri şi legende vechi, din regiuni tropicale şi ecuatoriale, spun că, în vechime, exista o altă lună, alta decât cea acum, care a venit relativ recent pe cerul planetei…
Merseră direct către o casă din oraş, şi intrară pe sub o arcadă. La parter, în părţile interioare, inferioare ale clădirilor, se putea observa cum dorm oamenii, într-un un întuneric relativ – faţă de restul locurilor. Nu exista o lumină, un sistem ca şi cele pe care le folosim acum, de aprindere a unei luminii artificiale, pentru ca omul să se descurce oriunde. Pentru omul acelor timpuri nu exista un întuneric propriu zis – ci numai o semiobscuritate odihnitoare, un amurg prelungit. Lumina existentă afară avea cu totul alte origini, pe care le vom studia pe parcursul mai multor capitole, cu încetul. Era puternică afară, şi chiar se poate crede la început că acolo continuă o activitate, în acea lumină. După cum se poate observa, un cercetător al acelor timpuri se poate lesne înşela asupra unor lucruri pe care le crede ca fiind înţelese dintr-un foc, dintr-o privire rapidă, pe baza experienţei sale totale de azi. Se poate citi mult despre amintiri ale altor oameni, asemănătoare cu acestea, dar a căror interpretare se bazează, de multe ori, pe elemente cunoscute din viaţa pe care o derulăm acum, conducând la confuzii în înţelegerea societăţilor străvechi – lucru care necesită cercetări generale profunde în anii care vor veni.
Privit dinafară, se poate spune că oraşul lumina puternic, comparativ cu locurile din jurul lui, chiar dacă nici ele nu se scăldau într-un întuneric compact. Era o lumină aparent puternică, dar în fond ea era blândă, cu o nuanţă de susţinere a vieţii, a cărei cunoaştere noi am pierdut-o în ziua de azi, dar care atunci apărea extrem de pregnantă. Părea naturală, tot atât de naturală ca şi restul nopţii pământene. Această nuanţă de natural venea din liniştea perfectă a nopţii, şi nu dintr-o activitate generală a oraşului, aşa cum îi poate veni în minte cercetătorului de azi.
Continuând cercetarea, intrând chiar în interiorul oraşului, se putea vedea precis că în oraş nu se derula nici un fel de activitate, nici un fel de viaţă “mondenă”. Chiar dacă unii oameni aveau nevoie să schimbe impresii, cunoaşteri (aşa cum fuseseră obişnuiţi de mici) o puteau face în propriile case: acoperişul clădirilor erau amenajate ca terase odihnitoare, asemănătoare celor existente şi în zilele noastre, în regiunile tropicale. Se poate observa cât de multe aspecte ale experienţelor din străvechimi aduc oamenii în vieţile lor desfăşurate azi, cum se foloseşte permanent toată această bogăţie a experienţei, prin intuiţii folosite în orice moment este nevoie de ele.
În timp ce unii oameni îşi trăiau o astfel de viaţă între membrii familiei, alţii dormeau – şi vom vedea şi ce este acest fel de somn al lor. Alţii lucrau împreună cu entităţile lor astrale ajutătoare, aşa cum învăţaseră de mici, sau cu ajutători-învăţători la fel ca şi ei, cu care se sfătuiau pentru lucrările pe care le aveau de continuat în zilele următoare. Activitatea tuturor era astfel deosebit de intensă, de variată, făcând parte din activităţile totale pe care oamenii nu încetau să le desfăşoare permanent, zi şi noapte. Aşadar nu exista o formă alertă de relaxare-relaţionare, care să necesite luminarea specială a oraşului, aşa cum o cunoaştem azi. Nu era o activitate lucrativă, aşa cum se derula în timpul zilei, ci o activitate de cunoaștere, de înţelegere, de consolidare, de aprofundare a elementelor legate de viaţa deosebit de complexă a comunităţii.
Nu există nicăieri un sistem de iluminare artificială a străzilor, iar acesta este primul lucru pe care îl poate observa cercetătorul de azi.
După prima impresie, ceea ce atrage atenţia cercetătorului este însă extrema austeritate existentă peste tot. Nu se vedea nicăieri nici o podoabă, dar nici pomi sau flori pe străzi. Nimic din ceea ce azi noi am putea numi artistic – ci numai construcţii, cu o funcţionalitate strictă care dă aspectul de austeritate. Acolo unde oamenii stau împreună – nu este vorba despre acel “stat de vorbă”, repet, ci despre un schimb de experienţă, un schimb de mesaje vizuale mentale, căci corpul oamenilor nu folosea, în acest început omenesc, un aparat specific vorbirii, graiului – aşadar acel loc nu este decât o terasă de şezut împreună la un astfel de schimb de experienţă.
Să urmărim mai departe crâmpeie din viaţa lui Yuka şi a partenerei sale.
După intrarea în oraş, tinerii intrară într-o casă. Clădirea propriu zisă, la fel ca şi toate celelalte asemănătoare ei, se îmbina perfect cu strada: mai întâi cu un fel de trotuar drept, înalt, care şi el, la rândul său, se îmbina cu o parte a străzii mai joasă puţin, asemănătoare şoselelor de azi. Însă pe o asemenea „şosea” nu circulau nici un fel de maşini – nici în timpul zilei, nici al nopţii.
Materialul din care era totul construit părea alb strălucitor în lumina zilei, dar pe timpul serii şi nopţii, totul avea o culoare grej închis, deosebit de odihnitoare. Totul respira îngrijire, curăţenie, o perfecţiune şi o ordine căutată a detaliului, unde nicăieri nu exista denivelare, ca şi cum totul ar fi turnat dintr-o bucată, deodată, în urmărirea aceleiaşi perfecţiunii.
Nimănui nu-i era dificil să se descurce la vreme de noapte, căci întunericul era numai aparent. În interiorul clădirii, unde tinerii ajunseseră direct din stradă în singura încăpere pe care o avea clădirea, nu existau lucruri, mobilă – aşa cum avem azi în casele noastre, ci doar o denivelare de o palma de la podea, ce putea fi asemănată cu un pat, pe care cei doi se întinseră. Atunci când cercetătorul poate crede că cei doi tineri se grăbeau către cu totul altceva, în noaptea nunţii lor… realitatea – departe de aşa ceva – arată cum tinerii se luară în braţe, adormind strâns, imediat.
Nu era o adormire, însă: prin puterea voinţei şi disponibilităţile sistemului corporal uman, orice om se putea “decorporaliza” după voinţă, în orice moment, cercetând prin călătorie astrală (ceea ce azi numim vis – doar că în acele vremuri astfel de vise erau absolut toate conştiente şi lucrative) universul exterior: al stelelor, al planetei, planeta întreagă – lucrând împreună în grupuri speciale astrale de activitate, împreună cu ajutătorii astrali personali. În cazul acelor grupuri spirituale, din acele vremuri, lucrările astrale erau îndreptate în special către întreţinerea energo-materială a planetei.
Este posibil ca ceea ce numim noi acum “călătorie de nuntă” să se tragă de la acest fel de călătorie astrală din începuturi, şi trecerea la epoca pe care o traversăm acum să fi generat nevoia de cunoaştere mai profundă a soţilor, materializată în călătoria de nuntă: o călătorie în doi, departe de influenţele părinţilor, rudelor, vecinilor, nu întotdeauna dispuşi să accepte unirea tinerilor, din diverse motive personale…
Călătoria astrală a tinerilor era astfel, în acel moment, un vârtej, o alunecare învăluită în bucurie, în confort spiritual. Şi cunoaştere… O baie de cunoscut, de recunoscut, o senzaţie de apartenenţă la cosmic, la universal; de eliberare din strânsoare, de spaţii nesfârşite… O stare de zbor uşor, fără limite, fără sfârşit…
…Apoi lunecare către un somn scurt… Fără să fie totuşi vorba despre oboseală propriu zisă, aşa cum o simţim noi acum. Căci oamenii mentali ai acelor vremuri chiar nu ştiau ce este aceea oboseală cu adevărat.
Ţinutul – oraşul şi împrejurimile sale – se numea ArGo, iar locuitorii şi-ar fi putut spune, într-o accepţiune mai apropiată de vibraţia şi comunicarea actuală, ArGoţi sau ArGoni. Era o societate a într-ajutorărilor, pe care este necesar să o studiem în continuare.
În ziua următoare, lumina intra prin ferestrele-fante, situate în lungul pereţilor. Fantele nu erau construite de sus şi până jos, astfel că se constituia un fel de prag mai înalt, peste care se putea trece cu uşurinţă şi astfel se putea pătrunde în interiorul clădirii. Totul era doar simplu, curat şi util.
Din acel moment cei doi aveau să locuiască în această casă, până la finalul destinului lor comun. Era o casă de înălţime medie în raport cu înălţimea oamenilor. Astfel de locuinţe erau destinate celor care vor avea în viitor sarcini de realizat în exteriorul oraşului. Mai existau şi locuinţe înalte, care aveau să adăpostească în viitor pe cei care vor avea sarcini de realizat pe loc, în oraş. Toate erau construite din material cu aspect de piatră – dar nu era piatră propriu zis, ci un conglomerat uşor, dar rezistent.
Dacă cercetătorul doreşte să se oprească la particularităţile acestor construcţii, trebuie să se facă – de asemenea – o serie de precizări privind felul cum trebuie abordate anumite descrieri. Aşa cum am mai spus, multe lucruri s-au realizat în aceste nuclee de societate fără o utilitate concretă pentru populaţia de început, dar fiind planificate să fie utile pentru vremuri care aveau să vină, ştiindu-se clar care aveau să fie condiţiile în care se va dezvolta omenirea şi activitatea ei. Aceste condiţii vor atrage după sine o adevărată explozie de necesităţi pe care oamenii vor învăţa să şi le satisfacă. Unele elemente, care au putut să fie realizate de la început, au fost concepute şi create odată cu marile construcţii, chiar dacă ele nu au fost folosite pe specializările lor, pentru moment.
Prin comparaţie cu sistemul corporal uman, şi acesta avea în acele timpuri structuri fizice (organe) care nu erau încă folosite la capacitatea pe care azi o cunoaştem, şi numai cu timpul ele s-au dezvoltat, şi-au consolidat funcţiile, devenind structurile (organele) interioare ale căror funcţionalităţi le cunoaştem acum. Tot aşa şi clădirile, precum şi alte structuri orăşeneşti au avut asemenea elemente. Astfel, existau în construcţiile iniţiale un sistem de străzi, deşi oamenii nu vor avea nevoie de multă deplasare în vieţile lor, pentru o lungă perioadă de timp. În schimb, vom vedea că ceea ce putem numi „străzi” aveau în societăţile acelor începuturi alte funcţionalităţi decât cele pe care le au în societatea de astăzi.
Nu exista un sistem de aducţie a apei sau de canalizare, pentru că oamenii nu îl necesitau în acel moment: vorbind despre acest aspect, trebuie bine înţeles acel mecanism al corpului uman cu care ne vom întâlni până dincolo de ultima glaciaţiune: procesul de osmoză.
Moştenire de la corpurile moştenite de la transcedentali, pielea omului avea o permeabilitate cu totul deosebită, comparativ cu ceea ce avem în zilele noastre. Pielea foarte sensibilă şi puternic energizată permitea trecerea neîntreruptă şi extrem de activă, pe întreaga ei suprafaţă, a vaporilor de apă din exterior în interior şi invers, în timpul respiraţiei normale, vapori ce conţineau: substanţe minerale, gaze, fluxuri bogate de energii şi materii filamentare. Un astfel de proces, mult mai activ decât cel de care beneficiem azi, hrănea în timpul respiraţiei omeneşti întreg corpul fizic, prin toată suprafaţa pielii.
De altfel, vorbind despre respiraţie, este necesar să discutăm despre evacuarea celulelor moarte şi a reziduurilor corporale – infime, dar existente. În primul rând, reziduurile existau, dar în cantităţi practic nule comparativ cu cele din zilele noastre, datorită necesităţii reduse de hrană (1-2 fructe şi tuberculi, la perioade de timp destul de lungi – nu zilnic), consistenţa, densitatea materială a corpului fizic fiind mult mai redusă decât ceea ce cunoaştem azi. La acest lucru se adăuga şi un efort fizic foarte redus, constând practic numai în deplasare şi tangenţă (relaţionare) redusă faţă de semeni, iar în timpul creaţiei materiale omul nu-şi folosea de loc corpul solid pentru direcţionarea şi prelucrarea materiilor, precum şi a energiilor folosite. Astfel, în timpul respiraţiei normale a omului, avea loc:
– în inspiraţie: aprovizionarea cu aer, elemente organice şi minerale microscopice, energii vitale – la nivelul corpului fizic solid şi a corpului dublu eteric, dar şi cu energii şi materii la nivelul celorlalte corpuri fluidice; pe de altă parte;
– în expiraţie avea loc expulzarea celulelor moarte şi a produselor rezultate din dezasimilare.
Acesta este, aşadar, proces cunoscut astăzi sub denumirea de “osmoză”. La nivelul corpurilor fluidice, eliberarea interstiţiilor (structuri ale corpurilor fluidice, ca un fel de piele-sac, prin intermediul cărora are loc evacuarea reziduurilor materiale rezultate din procesul normal de funcţionare a corpului) se realiza – şi se realizează în continuare şi azi – în flux continuu. În toată această etapă de trăire umană, la nivelul corpurilor fluidice nu se creau nici un fel de blocaje, datorită vibraţiei foarte mari: şi a corpurilor, dar şi a întregului mediu cosmic-planetar.
Singurul fel de “blocaj” care putea fi sesizat în această perioadă – unul impus de necesităţi, bineînţeles – a fost părul alb al ajutătorilor (învăţătorilor) copiilor, pentru direcţionarea captărilor de informaţii numai de la copiii pe care ei îi aveau în grijă şi de la entităţile lor coordonatoare, nu şi de la restul societăţii pe care o deservea.
Procesul de evacuare naturală descris era necesar să fie completat, uneori, cu un altul, suplimentar, deşi foarte rar necesitat la început. Acumularea de celule moarte printre porii pielii sau în jurul firelor de păr, putea conduce la pierderea elasticităţii, elasticitate atât de necesară păstrării ei pentru realizarea integrală a procesului normal osmotic. Omul se folosea în acest caz de o accelerare a eliberării de materii printr-o uşoară, puţin perceptibilă scuturare a ţesuturilor. O vibraţie uşoară, la început, imperceptibilă din perspectiva observatorului de azi, dar care se va accentua în perioadele care vor veni, pe măsura diminuării vibraţiei medii planetare, transformându-se într-o scurtă mişcare de rotaţie, vibratorie în acelaşi timp.
Întorcându-ne la construcţii, este necesar să se înţeleagă, aşadar, că au fost realizate sisteme de întreţinere ale unui anumit tip de viaţă şi activitate, specifice trăirii unor oameni cu corpuri întrucâtva deosebite de ceea ce avem azi, cu funcţionări deosebite, necesitând desfăşurări de viaţă cu totul altfel decât cele pe care le cunoaştem azi.
Iată de ce construcţiile din acele timpuri nu aveau canalizarea atât de necesară în timpurile noastre: nici pentru aducţiunea apei, nici pentru evacuări. Fiind însă conceput pentru a dura mult timp de acum încolo, sistemul de construcţii avea particularităţi care să-l facă apt să traverseze vremurile şi societăţile umane ce se vor dezvolta pe parcursul timpului. Oamenii acestor prime societăţi ştiau bine că cei pentru care lucrau acum nu vor avea toate puterile lor, şi că va trece mult timp până ce acomodarea oamenilor cu planeta le va permite acestora să facă şi ei ceva asemănător. De aceea au lucrat tot ceea ce puteau necesita oamenii pentru multe generaţii în continuare, în spiritul ajutorului pe care ştiau bine că îl pot oferi. Au realizat lucrările de cea mai mare putere şi subtilitate, lăsând însă multe altele în grija generaţiilor viitoare, care numai în acest fel aveau să-şi continue învăţăturile atât de necesare evoluţiilor lor.
Oamenii care au locuit, care au trăit în continuare în aceste oraşe, generaţie după generaţie, au învăţat şi aplicat două lucruri importante:
– energizarea, vitalizarea neîntreruptă a spaţiilor destinate trăirilor lor şi împrejurimilor lor. O astfel de energizare era mereu necesară pentru fiecare generaţie în parte, căci vibraţia medie planetară şi cea corporală sufereau mereu modificări, după ritmurile biologice planetare şi modificările de vibraţie – mereu în diminuare – ale fluxurilor de energii şi materii ale timpului lor;
– ei însă au şi construit, în continuare, pentru ei şi pentru alte populaţii spirituale care aveau nevoie să intre la întrupare, mărind astfel mereu perimetru oraşului propriu. Însă toate clădirile ce se vor construi de către rezidenţi şi ajutătorii lor, în viitorul acestor timpuri descrise, vor fi realizate pentru utilizări curente personale. Rar se va mai realiza ceva ce nu va avea o destinaţie imediată, întrucât în viitor diminuarea vibraţiei va necesita tot timpul schimbarea obişnuinţelor curente de trai.
Să ne uităm puţin şi la oameni…
Nu este nimic de mirare pentru faptul că oamenii par a avea fizionomii foarte puţin diferite de la un individ la altul: în treacăt am mai pomenit acest lucru. Statura tuturor era asemănătoare: corpuri înalte, însă nicidecum suple, subţiri. Aspectul general era de om masiv, fără să fie câtuşi de puţin gras – mai curând un echilibru între înălţime şi masa corporală. Un aspect de proporţionalitate şi nu de nefolosire, de neputinţă, de slăbiciune. Diferenţa dintre aspectul general al femeilor faţă de bărbaţi era foarte mică, până la inexistentă; oamenii făceau acelaşi fel de eforturi în activitatea pe care o desfăşoară, iar relaţiile dintre sexe erau acelea de colaborare, nicidecum de concurenţă pentru procreere. Fiecare cuplu îşi cunoştea foarte bine partenerul de viaţă dat prin destin, ştia bine ce trebuie să desfăşoare de-a lungul destinului, şi mai ales dacă trebuie sau nu să dea naştere la copii. În mod normal fiecare cuplu dădea naştere la copii, însă acei ajutători care aveau sarcini complexe pentru întreaga societate nu aveau disponibilităţi de procreere: nivelul lor hormonal era constant de-a lungul vieţii, căci femeia nu purta cu sine nici un ovul care să dea naştere unui copil.
Sigur că procesul general de reproducere (procreere) urma un curs asemănător celui pe care îl ştim azi, însă avea particularităţi legate de modul general de consistenţă, de compunere a ţesuturilor şi de funcţionare astfel mult mai intensă şi rapidă a organelor interne, a circulaţiilor energo-materiale în traseele aparatelor structurale pe activităţi generale: aparatul respirator, digestiv, circulator, excretor, locomotor şi de reproducere.
Nici un aparat nu era structural diferit de ceea ce ştim azi, însă funcţiunile lor aveau astfel de particularităţi despre care discutăm. Aparatul de reproducere nu era nici el diferit – dar funcţiona într-un fel particular comparativ cu ceea ce cunoaştem azi. Fiecare cuplu ştia foarte clar, de la bun început dacă avea în destin, în drumul vieţii pe care era pregătit să îl desfăşoare împreună, să dea naştere la urmaşi. Dacă aveau în destin acest lucru, femeia purta un singur ovul, iar ambii parteneri aveau de-a lungul vieţii un singur contact sexual, prin care acest ovul era fecundat de către un singur spermatozoid, purtat de bărbat. Doar perioada de procreere era stabilită de către cuplu, dar nu înafara respectării ritmurilor normale omeneşti vitale, având în vedere activităţile pe care trebuiau să le desfăşoare împreună pentru societate şi pentru destinul lor personal. Vom relua această temă, deocamdată facem doar introduceri în subiectele de discuţii foarte ample pe care le vom continua în capitolele următoare.
Dar pentru că discutăm despre funcţionarea organismului uman, despre vitalizarea lui şi manifestarea susţinută a spiritului prin funcţionarea optimă a întregului sistem corporal, să amintim despre îmbrăcămintea folosită de aceste prime generaţii de oameni.
Femei şi bărbaţi – purtau toţi acelaşi fel de îmbrăcăminte: în timpul activităţilor pe care le desfăşurau purtau salopete-şalvari albe, strânse uşor pe talie, pe glezne şi la încheieturile mâinilor. Aspectul lor era aducea cu materiale subţiri, lejere, cu aspect de voaluri, fără să fie însă străvezii, lăsând să se desfăşoare procesul curent de osmoză. Acasă purtau cămăşi invariabil din acelaşi material, lejere, desfăcue spre picioare (aspect de rochie lungă) strânse uşor pe talie. Totul era funcţional, uşor de purtat, lejer şi mai ales cu un aspect luminos, aproape strălucitor, extrem de curat, aşa cum era tot ceea ce se desfăşura peste tot, oriunde de-a lungul şi de-a latul comunităţilor umane.
Hrănirea, despre care am mai discutam în linii mari, rămânea aceeaşi pe care oamenii o avuseseră în copilărie: o singură excepţie o făcea faptul că fructele puteau fi galben-portocalii, pe lângă cele verzi sau de culoarea pământului, aşa cum erau tuberculii.
Dacă am urmărit în linii mari cele pe care perechea proaspăt formată – deşi stabilită prin firele nevăzute ale necesităţilor încă dinainte venirea lor pe Pământ – le făcuse înainte, şi în timpul primei nopţi petrecute împreună, să vedem ce am făcut în dimineaţa de după prima lor noapte petrecută împreună.
În dimineaţa strălucitoare, luminând bleu-argintiu întinderile liniştite ale pământurilor reîmprospătate, cei doi porniră la drum către centru oraşului lor. Oraşul era o feerie de alb şi auriu, departe de culoarea grej, odihnitoare – dar numai blând-lucitoare sub stelele nopţii. Fiecare clădire emana forţă şi vitalitate, strălucire, putere în echilibru. Intrară într-o clădire care putea fi apeciată ca fiind chiar în centrul construcţiilor şi, după ce parcurseră un coridor destul de lung, ajunseră într-o sală vastă, umbroasă, răcoroasă. Împresia generală duce privitorul către ideea că totul se petrecea în subsolul clădirii – poate datorită semi-întunericului de aici, comparativ cu lumina puternică de afară. Pereţii erau de culoare închisă, decorată cu un fel de mozaic făcut, la prima vedere, din cristale – materiale pe care oricine le putea percepe, din prima clipă, puternic energizante. Spre margini sala era rotundă, iar în centru ei se afla o structură formată din scaune cu spătar înalt, lucrate din acelaşi material mozaicat ca şi clădirea – părând astfel a fi de alt fel decât cel folosit la realizarea celor din casele noastre. Scaunele erau amplasate circular, orientate astfel încât cei care le foloseau să se afle cu faţa către cercul interior. Informaţiile care curg aduc în înţelegere faptul că în mod obişnuit acolo puteau să stea până la 24 de oameni, şi numai la ocazii cu totul speciale să poată sta împreună 54 de oameni – capacitatea maximă a lucrării pentru care fiinţa clădirea.
Cei doi fură invitaţi să ocupe cele două scaune libere, restul fiind deja ocupate.
Ceea ce aveau de făcut Yuka şi soţia lui era un fel de serviciu nepermanent, fiind periodic înlocuiţi cu alţii. Acolo, aşezaţi lângă ceilalţi, deveniră parcă altfel decât tinereii din ajun… Extrem de concentraţi, siguri pe tot ceea ce aveau de desfăşurat, cei doi îşi realizau sarcinile cu dăruire şi multă preţuire pentru fiecare clipă astfel petrecută în acest fel.
Înţelegerea lucrării pe care cu toţii o efectuau acolo vine împreună cu înţelegerea necesităţilor care creau o astfel de activitate. Aduc treptat din toate rădăcinile – toate firele, drumurile văzute şi nevăzute care conduceau către necesităţile de toate felurile ale societăţii. Astfel, prin concentrarea mentală a tuturor celor prezenţi, se crea, în interiorul cercului format de lucrătorii aşezaţi pe scaunele descrise, un stâlp gros de energie alb-strălucitoare, în permanentă mişcare. În mijloc, totul era astfel numai lumină, un stâlp gros de lumină delimitată clar în semi-întunericul vastei încăperi, în timp ce către marginile circulare ale sălii semi-întunericul rămânea stăpân în continuare.
Ceea ce făceau aceşti lucrători era să aducă mental energii şi materii necesare susţinerii activităţilor locuitorilor oraşului. Toate activităţile se realizau mental, de la construcţii până la extragerea tuberculilor din pământ, iar oamenii nu aveau toţi aceeaşi capacitate mentală pentru a-şi procura uşor, neobositor, ceea ce le era necesar pentru desfăşurarea activităţilor lor. Asemenea fluxuri erau folosite în primul rând pentru energizarea pământurilor pe care urmau să fie construite, în continuare, clădirile societăţii, în funcţie de planificările întrupărilor ulterioare ale spiritelor umane pe acest teritoriu. De aceea energizarea trebuia să fie puternică, omogenă, cuprinzând fluxuri de toate felurile – de toate frecvenţele de vibraţie de care aveau nevoie toate spiritele, de toate treptele de evoluţie necesare pentru derularea vieţii în societatea locală. Nu toţi membrii societăţii lui Yuka aveau corpuri care să vehiculeze toate energiile şi materiile specifice lucrărilor unei astfel de societăţi – deosebit de complexă şi continuând să se diversifice pe măsura trecerii timpului, aşa cum vom vedea. De aceea, cele mai puternice spirite, venite la întrupare în mod special pentru ajutor de acest fel, aduceau din înălţimile cerului, din căile cosmosului, astfel de fluxuri circulante în galaxie. Nu le aduceau din preajma planetei – acest lucru l-ar fi putut realiza orice om din societate, căci planeta însăşi are întotdeauna nevoie de fluxurile pe care şi le atrage singură, pentru a le pune la dispoziţia biosistemului său însoţitor.
Un astfel de serviciu social – să-i spunem aşa – era desfăşurat pentru o perioadă restrânsă de timp, după care lucrătorii trebuiau să fie înlocuiţi cu alţii, tot atât de puternici ca şi ei. La perioade mai mari de timp, această activitate era întreruptă pentru odihnă, dar un fel de odihnă tot activă. Căci fiecare societar în parte trebuia – pentru că putea, fără nici un fel de problemă de oboseală – să ajute la derularea altor activităţi, necesare de asemenea societăţii.

  • #1 dumitru adina 06.03.2015 20:35
    da traiau o viata plina d armonie si intelepciune asta ar trebui s arefacem din nou omenirea
  • #2 Cristiana 22.07.2015 20:41
    Da, Adina, aşa va fi, această perioadă pe care omenirea a trăit-o în ultimele milenii este la finalul ei, vibraţia va creşte din nou şi lumea va reveni la starea de armonie şi înţelepciune pe care ai perceput-o şi tu din cele de mai sus. A fost (încă mai este - dar pentru scurt timp) o perioadă rar trăită de noi, însă bună pentru a ne cunoaşte limitările, carenţele în condiţii de vibraţie foarte joasă. Ni le cunoaştem acum, vom lucra în evoluţiile noastre asupra acestor carenţe, ceea ce ne va ajuta să ne înălţăm cu toţii, spiritual, fiecare în evoluţiile sale personale.

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
01. SINTEZA Capitolului 3.YUKA

Aceasta nu este numai o sinteză a ideilor principale expuse în text, ci este o suită de idei principale privind caracteristicile vieţii umane în perioada supusă analizei: viaţa umană după retragerea ajutătorilor noştri transcedentali. …

05. Viața lui Yuka (2): Câteva studii în plus despre timpul începuturilor

Iată, aşadar, că ne aflăm în faţa unei societăţi deosebit de dezvoltate, ale cărei elemente existenţiale trebuiesc studiate profund, pentru a fi bine înţelese: şi pentru a înţelege funcţionarea ei însăşi, şi pentru…

Dictionar