2. MADRIT: În mijlocul saurienilor

04. Viața lui Madrit (3): Viața în așezare

Din gama unor manifestări noi, realizate cu corpuri relativ vechi – cunoscute aşadar, făcea parte programul de manifestări pe care ajutătorii întrupaţi în aşezărilor sauriene avansaţi trebuiau să le ofere spre învăţătură membrilor comunităţii. Ajutătorii nu aveau conştiinţa umană, avansată, a lucrurilor din jurul lor, căci corpurile sunt acelea care oferă direcţia şi forma de manifestare a spiritelor purtătoare. Experienţa generală care se foloseşte astfel rămâne la graniţa dintre intuiţie şi subconştient, şi se activează pe direcţia de destin din elementele mediului de trai. În primul rând din elementele mediului social, atunci când există o structurare socială, care să stea la baza a ceea ce putem numi societate. Corpurile permit manifestarea unor selecţii de forţe interioare ale monadei, astfel încât monada se poate manifesta doar în limita permisă de aceste structuri corporale.
Dacă vieţile sunt limitate la puterea de ofertă a corpurilor, voinţa şi experienţa spiritului se poate manifesta însă la nivele întrucâtva superioare: după cum este formată experienţa totală de manifestare prin astfel de corpuri, la nivelul de vibraţie al corpurilor şi al mediului de trai. Fără asemenea ajustări de atitudine, de manifestare a ajutătorilor, cei ajutaţi nu vor putea să înţeleagă mare lucru din cele care sunt aduse de ajutători. Chiar şi aşa, până la acceptarea noutăţilor este cale lungă şi grea. Dar în final noutatea îşi dovedeşte utilitatea şi evoluţiile merg mai departe, mereu ajutate astfel.
În descrierea evenimentelor vieţii unei aşezări de acest fel trebuie să pornim chiar de aici, de la faptul că ajutătorii se confruntă în general cu greutăţi mari de înţelegere din partea celor ajutaţi. Şi este necesară întotdeauna o suită complexă de ajutători care să implementeze un anumit element de învăţătură, chiar şi pentru înaintaşi ai poporului spiritual ajutat. Această suită de ajutători desfăşoară sarcini după experienţa lor individuală, formând o scară a ajutorărilor reciproce: de la nivelul lor până la nivelul rezidenţilor. Cele mai grele sarcini vor fi realizate de către ajutătorii care au venit de mai multe ori în locul unde se desfăşoară evoluţiile în curs (în acest caz – Pământul).
Dar greutatea sarcinilor este estompată mult de faptul că ele se desfăşoară de regulă undeva la interfaţa trăirilor a două feluri de vieţuitoare, dintre care cea mai avansată este foarte puternic consolidată în alte planuri de trăire personală, superioară. Înţelegerea acestui fapt ne va conduce către multe alte înţelegeri, în toate cele pe care le vom studia în continuare, legate de viaţa ajutătorilor din toate timpurile, de pretutindeni.
Să pătrundem, aşadar, în intimitatea vieţii lui Madrit.
Spuneam mai sus că semenii lui Madrit erau creaturi amfibii. Acelaşi organ emitent de sunete pe uscat sub formă de mârâieli şi grohăituri putea crea un fel de fluierături de atenţionare în caz de primejdie, atunci când se aflau în apă.
Comunicarea dintre membrii comunităţii nu avea o coerenţă asemănătoare vorbirii, era redusă la o emisie de tip animal, prin care, conjunctural, astfel de vieţuitoare ajungeau să se înţeleagă, exprimându-şi agresivitatea sau acceptarea, cu un bloc de coduri (sunete) destul de extinse, cu care erau deja obişnuiţi, din timpul evoluţiilor anterioare. Emisiile de sunete sub formă de fluierături, din apă, despre care am discutat, aveau un registru mult mai restrâns al formelor de înţelegere decât comunicarea cu un început de articulare, de pe uscat. Datoria ajutătorilor era aceea de a crea o coerenţă între aceste fluierături, formând un fel de melodie scurtă, simplă, repetitivă, însă într-o stare armonică superioară celor emise în stare de panică, la apariţia prădătorilor acvatici, asemănătoare ţipetelor de pe uscat. Prădătorii erau animale terestre şi subacvatice de o ferocitate crescută, comparativ cu saurienii. Pe uscat, astfel de prădători erau mamiferele: extrem de agresive, la fel cu prădătorii marini: un fel de rechini cu înotătoare mari în dreptul capului, cu corp agil şi coadă subţire terminată cu un ac, un fel de combinaţie între scorpion şi rechin.
Ceea ce este important de înţeles nu ar fi neapărat o origine comună a mamiferelor şi a altor vieţuitoare, care ar explica agresivitatea lor, chiar şi a omului de azi, ci faptul că elementele genetice comune le poate ajuta să se apere de agresivităţile celorlalte vieţuitoare: intuindu-le felul de trăire, simţind felul în care ele se apără de ferocitatea altora de acelaşi fel. Învaţă unele de la altele, dar la un moment dat al evoluţiilor unele trebuie să părăsească asemenea atitudini, ceea ce va forma învăţătura următoare şi pentru celelalte.
Acelaşi fel de apărare agresivă funcţiona şi la cosocietarii lui Madrit. Conducătorul micii societăţi era ales dintre cei mai agresivi, cei mai apţi membri ai micii societăţi să lupte cu prădătorii. Ales pe principiul complementarităţii, el trebuia să fie puternic şi isteţ, cu o concentrare permanentă pe vigilenţă. Să aibă ceea ce majoritatea celorlalţi nu aveau: rapiditate în mişcări, isteţime în corelarea percepţiilor, înclinaţie şi putere de a ucide, calităţi care le erau necesare pentru a face faţă prădătorilor.
El însuşi, la rândul său, îşi alegea grupul de luptători dintre indivizii comunităţii: câţiva care aveau oarecare înclinaţii, aptitudini spre luptă, pe care îi învăţa să-şi dezvolte agresivitatea. Era modul lor de adaptare la realitatea înconjurătoare. Se forma astfel un cerc larg de astfel de „elevi”, dintre care conducătorul îşi alegea succesorul, întrucât el obosea relativ repede. Era nevoie de o rotaţie rapidă, pentru ca permanent să existe forţe proaspete pentru a apăra comunitatea.
Madrit şi fraţii săi spirituali făceau parte din rândul celor mai „blânzi”. Totuşi nu se poate spune că ei erau „blânzi” sau „agresivi”; deşi grosul societăţii îl formau indivizii blânzi de felul lor: ca o turmă de vaci blânde, dar în felul lor inteligente şi foarte sociabile, cu oarecare dragoste între ele, deşi nu erau excluse momentele de lupte interne foarte aprinse. Majoritatea lor erau spirite sauriene, iar diferenţa dintre cei din grupul conducător (apărător) şi restul comunităţii era aceea care există în mod curent între mamiferele ierbivore pe care le cunoaştem (cu manifestare relativ liniştită, cuminte) şi mamiferele carnivore, agile şi agresive. Formau împreună o lume de indivizi care trăiau astfel acum împreună, folosindu-şi activ în comunitate modul complementar de a fi. Până la urmă, în fiecare „lume” – a saurienilor, cât şi a oamenilor – există „ierbivore” şi „carnivore”: blânzii şi agresivii lumii lor.
Dar să ne gândim că a fi blând şi a fi agresiv sunt numai două ipostaze ale evoluţiei spirituale, pe care fiecare spirit le învaţă, întrupându-se în corpuri, şi în societăţi care facilitează amândouă felurile de a fi: ori pe rând, ori simultan pe amândouă, spiritele fiind nevoite să conştientizeze cum să se manifeste în orice fel de situaţii pe care viaţa le oferă. Cosocietarii lui Madrit nu erau neapărat „blânzi” sau „agresivi” – cei blânzi părând a nu se descurca, necesitând a fi apăraţi, aşa cum făceau cei din grupul conducător. Aveau, în fond, cunoaşterea ambelor forme, în egală măsură, pe care le foloseau atunci când era cazul: nu se aprindeau când era vorba de propria lor familie, dar dacă cu ceilalţi semeni mai intrau uneori în conflicte, fără să se ucidă între ei, cu străinii erau duri, agresivi până la omor. Simţeau, prin instinct, să recunoască spiritele străine care se întrupau chiar în rândurile lor, chiar şi ca ajutători – lucru pe care îl cunoşteau de altfel şi ajutătorii înşişi, cu atât mai mult. Nu priveau cu acceptare noutăţile pe care „străinii” le aduceau. De aceea ajutătorii trăiau în grupuri de fraţi spirituali întrupaţi împreună, în aceeaşi familie, pentru a-şi oferi un confort spiritual absolut necesar traiului lor. Rolul lor era în primul rând acela de a aduce noutăţi în viaţa societăţilor de acest fel, pentru ca membrii lor să-şi folosească integral corpurile noi pe care le aveau, ale căror capacităţi nu le cunoşteau încă bine, complet. La început foloseau corpurile pe care le aveau manifestând obişnuinţele lor vechi după care, treptat, văzând ce fac alţii (chiar dintre ei, dar spiritual vorbind – ajutători întrupaţi în rândurile lor), începeau să-şi folosească corpurile după ceea ce le ofereau acestea, pe lângă cele pe care le ştiau anterior. Spre exemplu, saurienii nu-şi purtau copiii (puii) în braţe, ci în jurul lor şi în faţa lor, privindu-i în faţă, în timp ce înaintaşii în corpuri umane îi creşteau treptat luându-i, purtându-i în braţe, alăptându-i, ţinându-i, cercetându-i în diferite ipostaze din ţinerea lor între mâini. Mâncau ducând bucata de hrană la gură, nu luând cu gura (botul) direct de la sursă.
Asemenea schimbări au loc în orice începuturi de evoluţii, folosindu-se întotdeauna simţiri şi manifestări cunoscute de spiritele care le vor folosi în continuare. Întotdeauna prima generaţie a unei populaţii fizice noi, oriunde în univers, este formată exclusiv din ajutători înaintaţi, experimentaţi, indiferent de simplitatea sau de complexitate sistemelor corporale şi evoluţiilor pe care ei trebuie astfel să le sprijine. De regulă, în societăţi de tipul evolutiv al grupului lui Madrit, primele întrupări ale spiritelor ajutate, în evoluţie preliminară, au loc chiar de la prima generaţie, în familiile ajutătorilor.
Dar nu în toate cazurile se petrec lucrurile în acest fel – aşa cum vom vedea de altfel chiar repede, în societatea umană. În toate cazurile de creare a unei noi specii care se manifestă prin corpuri fizice, ea nu apare ca urmare a modificărilor speciei aflate în lanţul trofic cu o treapta anterioară. Fiecare specie în parte este creată corporal de către coordonatorii evoluţiilor spiritelor care se vor folosi de corpurile create. Se are în vedere crearea unor caractere care să îmbine părţi ale caracteristicilor speciei anterioare şi părţi ale speciei care există în planul evoluţiilor, în viitorul lor pe plan local. Intrarea rezidenţilor la întrupări, preluând astfel de corpuri, are loc întotdeauna mai devreme sau mai târziu în funcţie de complexitatea pregătirilor pe care ajutătorii le au de făcut, în plus pe lângă crearea primelor corpuri. Astfel, primii ajutaţi care preiau corpurile, prin naştere, de la ajutătorii lor, încep să preia şi exemplele de folosire a lor, de manifestare mai mult sau mai puţin complexă: de adaptare la mediu, de creaţie (mai mult sau mai puţin rudimentară), de socializare (de relaţionare).
Lărgirea societăţii lui Madrit se făcuse şi aici prin intrarea la întrupare, în mod extins, a spiritelor sauriene înaintaşe. Concomitent avusese loc retragerea spiritelor ajutătoare, creatoare a micii lumi a înaintaşilor. Nu fusese însă o retragere definitivă a ajutătorilor, căci şi în continuare s-au întrupat ajutători pentru înaintaşii poporului saurian. Erau ajutători speciali, cu sarcini mixte: şi pentru spiritele sauriene, şi pentru spiritele umane, care vor intra în lumea întrupărilor fizice în viitorul apropiat al saurienilor. În acest moment al evoluţiilor lor, saurienii aveau nevoie exact de un astfel de ajutători.
Cu toţii aveau nevoie, pentru evoluţiile lor viitoare, să trăiască în condiţii de comportament calm, aducând linişte celor pe care aveau să îi ajute în viitor: şi saurienii înaintaşi – pentru propriul lor popor, şi ajutătorii lor, care aveau sarcină de întrupare în viitor printre spiritele umane. Pentru saurieni supravieţuirea avea să se desfăşoare în continuare prin blândeţe, renunţând treptat la agresivitatea specific animală. Nu pentru că altfel nu s-ar fi putut manifesta, ci pentru că venise vremea lor de evoluţie să înveţe să trăiască treptat şi altfel decât animalele.
Nici ajutătorii umani nu aveau să renunţe definitiv la agresiune, la reacţii mai dure, răspunzând impulsurilor exterioare şi interioare (provenite din propriile lor memorii active). Numai aşa puteau răspunde cerinţelor înţelese de rezidenţii umani şi de ajutătorii lor cu mai mică experienţă, aşa cum vom vedea. Toate se învaţă, întotdeauna; însă doar la timpul potrivit, în conjuncturi potrivite: şi moderat, şi în echilibru cu atitudini care să încurajeze înălţarea sufletului. Sunt întotdeauna , toate de un real folos, mai ales atunci când vremurile vor fi grele pentru toate vieţuitoarele de pe Pământ.
Ajutătorii dintre care făcea parte Madrit nu erau primii care ajutau astfel de grupuri spirituale să-şi învingă spaima de prădători: să nu fugă în dezordine, stârnindu-i, ci să se grupeze ordonat şi să creeze în liniştea sufletului şi trupului lor melodii armonice, care să îndepărteze prădătorii. Nu au fost nici primii, şi nici ultimii ajutători de acest fel. Cu toţii au reuşit să-şi ducă sarcinile până la capăt. Cu timpul saurienii s-au obişnuit să folosească bine acest lucru şi, treptat, să extindă o astfel de învăţătură şi pe uscat. Au transformat astfel grohăiturile pe care le emiteau din gâtlej în comunicări mai fluide, obţinând rezultate vizibile în faţa prădătorilor.
Madrit făcea parte din rândul celor care nu erau înclinaţi către agresivitate. Conducătorul îşi dorise ajutători puternici, rapizi, agresivi, care să-i înveţe să lupte pentru supravieţuire. Aveau oarecare sensibilitate privind conştienţa existenţei entităţilor astrale care îi ajutau în situaţii practic fără ieşire şi ştiau că le era înţeleasă dorinţa de a căpăta ajutor. Le înţelegeau ca pe nişte forţe superioare lor, funcţionând pe acelaşi principiu ca şi relaţia de putere conducător/individ obişnuit, fără să aibă înclinaţii de tip prosternativ în faţa lor. Nu ajunseseră încă să înţeleagă prea profund felul în care astfel de forţe ajută efectiv la desfăşurarea vieţii. Simţeau numai că pot să apeleze la astfel de forţe, care înţelegeau bine că viaţa lor nu era nici simplă, nici uşoară. Se obişnuiseră să primească, în general, ceea ce cereau – mai cu seamă când era vorba despre ajutoare. Dar nu întotdeauna. Veniseră în rândurile lor „străini” puternici, care puteau să fie agresivi, dar în răstimpuri din ce în ce mai scurte. Astfel de străini însă începuseră să considere, cu un oarecare timp în urmă, că era nevoie să folosească şi alte lucruri. Cum era şi învingerea fricii cu calm, mişcare din ce în ce mai puţină, apoi chiar organizată: linişte şi folosirea sunetelor naturale, în locul grohăiturilor sau ţipetelor în teroare. Întotdeauna oboseala îşi spunea repede cuvântul, chiar şi pentru cei mai agresivi dintre ei, astfel încât noile metode dădeau rezultate bune treptat, formând o cale din ce în ce mai eficientă, cu cât învăţau mai mulţi astfel de lucruri noi.
Însă în zilele lui Madrit reacţia conducătorului era încă de nemulţumire la adresa acestui soi de „sprijin” primit, căci nu erau mulţi cei care se descurcau bine în acest fel, iar el trebuia să aibă grijă de toţi membrii micii comunităţi. De aceea grohăia furios ori de câte ori întâlnea asemenea membrii picaţi parcă din toate neputinţele adunate de la toţi fraţii lui, la un loc.
Însă Madrit a putut să-şi dea seama, chiar spre sfârşitul vieţii sale, de o îmbunătăţire clară a situaţiei cosocietarilor ei, prin armonia creată în ape. Chiar şi conducătorul se arăta mai indulgent cu grupul de străini. Ştia din sinea ei că primii veniţi fuseseră primiţi cu agresivitate, existaseră şi omoruri din cauza nemulţumirii faţă de cei ce aduceau pacea şi armonia printre ei, în lumea lor. Nu aveau înţelegerea de a face un rău (un „păcat” în limbajul nostru) dacă îşi omoară semenii: nu omorau premeditat însă, ci numai din agresivitatea pe care nu o mai puteau controla la un moment dat, iar astfel de momente erau dese. Însă nimeni nu lua în seamă astfel de cazuri, nimeni nu se îndurera după nimeni. Ca şi prădătorii sau ca în lupta cu ei, săreau la bătaie, totul era „care pe care”, omorându-se accidental. Agresivitatea era cultivată – în fond ea a fost, şi rămâne, prima formă de apărare pe care orice vieţuitoare ştie s-o folosească pe Pământ. În situaţia lor, având alte necesităţi şi alte feluri de a trăi, saurienii însă se vedeau nevoiţi să înveţe cu totul altceva. Aveau astfel cale de alegere: să rămână agresivi, ca şi prădătorii – dar în primejdie să-şi piardă viaţa, căci nu aveau mari puteri, nici agilitate mare. În cel mai fericit caz să rămână obosiţi sau betegi, căzând pradă uşor sălbăticiunilor, ori să devină cu toţii curajoşi şi calmi, liniştiţi, îndepărtând astfel prădătorii. Preocuparea folosirii în caz de primejdie a unor sunete concertate, înlocuind ţipetele speriate anterioare, care atrăgeau şi mai mulţi prădători, conducea la formarea unui bloc comun de apărare, de curaj şi conlucrare – chiar dacă era deocamdată numai o trăire de turmă. Aveau să-şi dea seama, în viitor, că un astfel de procedeu contribuia în acelaşi timp şi la diminuarea instinctelor ucigaşe ale prădătorilor.
De fapt, nu ştiau că emisiile lor de sunete nu erau obişnuite pentru celelalte vieţuitoare locale, care se speriau astfel şi deveneau şi mai agresive, pe lângă faptul că mişcarea dezordonată provocată de spaimă era aceea care favoriza prinderea celor mai slabi, rămaşi în urmă. Ordonarea membrilor comunităţii conducea şi la diminuarea timpului de strângere înapoi în aşezare, ceea ce era unul dintre lucrurile importante pentru conducătorul aşezării. Tot el, şi elevii lui, erau şi lucrătorii cei mai puternici ai comunităţii, astfel încât se puteau ocupa cu lucrul lor pe îndelete, fără să-şi mai împartă mult timp cu alungarea sau cu lupta cu prădătorii.
Iată că a venit vorba despre două lucruri deosebit de importante: comunitatea şi creaţia ei materială.
Comunitatea avea la bază nucleul familial. Cum rasa nu avea decât un copil, cel mult doi pentru destinul familial, crescuţi cu dragoste de mama lor, cu greu se înmulţea mica populaţie – altfel decât le era obişnuit. De aceea ceruseră ajutători de felul prădătorilor: mici, agili, agresivi – pentru ca mica lor populaţie să prospere prin urmaşii săi, de multe ori împuţinată din cauza atacurilor prădătorilor. Instinctul înaintat le spunea că se poate să-şi dorească ceva şi, mai devreme sau mai târziu căpătau şi răspuns.
Cunoşteau un fel de dragoste pentru familie, ceva mai mult decât instinctul de apărare a speciei – fără s-o conştientizeze, însă – şi nu extinsă la scara întregii societăţi, pentru care nimeni nu avea înclinaţie să se sacrifice. Dar se aruncau în faţa prădătorilor pentru a-şi ocroti familia sau pe cei apropiaţi lor, chiar dacă între ei exista vreo rivalitate. Acest sâmbure de sentiment era conştientizat prin simţirile percepute de la ajutători, simţiri prin care aveau să devină iubitori, în timp, cu o nuanţă pe care abia acum începeau să o deosebească, fără să fie pe deplin conştienţi de ea: simţeau un început de dor de familie, dacă erau despărţiţi mai mult timp, şi un fel de bucurie a revederii – în momentul reîntâlnirii. Cercetătorul astral îşi poate da seama bine de astfel de deosebiri între sentimentele vieţuitoarelor, datorită schimbării culorilor aurice în diferite momente ale vieţii lor.
Bărbaţii erau mult mai reci din punct de vedere sentimental decât femeile. Dragostea era adusă în familie de femeie, iar partenerul, acelaşi de-a lungul vieţii, lua exemplu de la ea. Relaţiile dintre parteneri erau în mod curent reci, distante, dar faţă de copii femeia avea din instinct dragoste, iar bărbatul învăţa de la ea acest lucru. Nu se cuplau nici după dragoste, dar nici la nimereală, ci dintr-un fel de intuiţie care apare la un moment dat al evoluţiilor înaintate. Părţile care trebuie să se cupleze formând o familie încep să simtă necesitatea de alegere intuitivă faţă de un frate de spirit, prin obişnuinţa unor multe întrupări în familii formate din aceiaşi fraţi spirituali.
Astfel de tipuri de intuiţii se consolidează prin alte evoluţii paralele, în alte universuri de manifestare (cel Astral, de exemplu, comun evoluţiilor tuturor vieţuitoarelor), unde vibraţia mult mai înaltă este recunoscută după obişnuiri de trăiri împreună timp îndelungat, iar corpurile de manifestare sunt mult mai uşoare, ajutând la consolidarea mult mai rapidă a deprinderilor noi.
De aceea manifestările doar par a fi învăţate din acest univers, dar ar fi deosebit de greu ca şi învăţăturile, şi consolidările să se deruleze tot aici, în acest univers de vibraţie joasă, în spaţii reduse şi în timpuri îndelungate. De aceea învăţăturile şi primele lor consolidări se derulează pentru spiritele primare în alt univers, Universul Astral, cu mai multă uşurinţă, tot aşa cum, pe măsură ce cresc forţele interioare ale spiritelor şi experienţa lor de manifestare, intră în ecuaţiile evoluţiilor, pe rând, alte universuri.
Nu cunoşteau folosirea focului. Ştiau să facă construcţii, ca nişte case fără acoperişuri. Doar ziduri cu despărţituri interioare înalte menite să-i apere de atacurile prădătorilor. Învăţaseră să construiască tot de la străinii dintre ei. Conştientizaseră apariţia lor între ei tocmai cu acest prilej, când învăţaseră să realizeze aici primele lor adăposturi. Tot atunci învăţaseră să primească ajutor de la două feluri de ajutători: unii erau năluci, alţii veneau pe calea puilor lor – dar care nu erau puii lor obişnuiţi. La început îi alungaseră, apoi se obişnuiseră să nu-i mai alunge, ci să se folosească de ceea ce făceau ei. Nălucile dispăreau, dar copiii lor rămâneau în preajma lor, deveneau membri maturi şi puternici, pricepuţi, ai comunităţii lor. Ei fuseseră cei dintâi care văzuseră nălucile, nu se speriaseră de ele, descoperiseră că era util să facă ceea ce făceau nălucile şi le urmaseră cu greu exemplu. Oricât de greu le-ar fi fost, nu dăduseră însă nici un pas înapoi, ajutându-se reciproc mereu. Şi toţi membrii aşezărilor lor învăţaseră astfel de la ei să facă o mulţime de lucruri bune, pentru toţi.
De jur împrejurul locurilor unde se realizau aceste construcţii rudimentare se afla o pădure deasă, formată din plante asemănătoare lianelor, dar groase şi solide, cu aspect aproape compact, o încâlceală de un verde închis spre negru şi maron. Acolo unde se termina pădurea, pe malul oceanului, erau construite „casele”, cu pereţi puternici, dintr-un fel de zidărie: pământul folosit era unul special, de culoare gri, adus din zone speciale, cu aspect deşertic din zonele colinare joase, fără vegetaţie. Amestecul acesta se întărea şi se obţineau pereţi înalţi, rezistenţi. De-asupra pereţilor, nu exista acoperiş, şi nici nu era nevoie de aşa ceva, căci nici nu ploua, şi nici soarele nu era puternic: cerul era permanent acoperit cu un strat subţire de nori sidefii – un plafon ceţos, care periodic se apropia de pământuri sau se ridica, rămânând însă permanent pe cerul planetar. Când plafonul noros cobora, destul de rar totuşi, condensarea ceţii în contact cu pământul sau cu lucrurile, sau cu vegetaţia terestră şi orice fel de vieţuitoare, se transforma în apă: pereţii se stricau şi trebuiau refăcuţi. Astfel de perioade durau destul de mult timp şi, fiind vulnerabili, cu toţii se refugiau în ocean. Dar apa din ceruri îi speria şi pe prădători, care se refugiau adânc spre inima pădurii, însă saurienii nu ştiau acest lucru. Iar dacă ar fi ştiut, nu ar fi avut totuşi curajul de a rămâne pe loc. Când plafonul ceţos se ridica, cei mai curajoşi – conducătorul şi elevii lui – reveneau primii din ocean, refăceau 2-3 case, special pentru acest moment de început, pentru ca toţi membrii societăţii să se refugieze acolo, din ocean.
După perioada apelor, petrecută în ocean, veneau pe lume puii, ocrotiţi şi crescuţi de toată comunitatea în acele case mari, în timp ce, pe rând, fiecare familie îşi reconstruia propria casă, stricată de umezeală. Apoi fiecare familie îşi relua viaţa, trăind relativ separat de restul comunităţii.
O astfel de populaţie era vegetariană, spre mirarea mea din timpul cercetărilor – nicidecum carnivoră. În ocean, hrana era formată din alge, precum şi din nişte bobiţe de culoare aurie, care creşteau pe rădăcinile unora dintre plantele marine, deosebit de hrănitoare. Dacă le găseau de culoare mai închisă – maronii – nu le mâncau: nu pentru că ar fi fost rele la gust sau toxice, ci pentru că ştiau că erau foarte coapte, bune spre a da rădăcini, pentru a se putea înmulţi; că trebuiesc lăsate pentru a avea alte bobiţe în viitor, cu care se vor putea hrăni.
Pe uscat hrana se compunea din tuberculi găsiţi pe rădăcinile unor liane, buni de mâncat atunci când deveneau moi, deşi consistenţi.
Societăţile sauriene înaintate, aşa cum au fost descrise aici, nu au fost nici mari, nici multe, dar ele au fiinţat pe Pământ suficient timp pentru a forma diverse manifestări necesare evoluţiei saurienilor: însă în alte părţi ale universului. De aceea trebuie să reţinem că grosul populaţiilor unor astfel de vieţuitoare nu au urmat evoluţiile prin astfel de micro-societăţi aici, pe Pământ. Chiar dacă ele au fost cele mai evoluate vieţuitoare ale timpului lor, ele nu au evoluat ca creatori pe Pământ – fie ei şi manuali, chiar dacă nu de nivel tehnologic. Diferenţa de evoluţie este foarte mare între spiritele sauriene şi cele umane, care le-au urmat ca stăpâni absoluţi ai biosistemului planetar – adică: fiind la rândul lor cele mai evoluate spirite ale momentului pământean. O astfel de diferenţă nu se evidenţiază numai prin nivelul tehnologic de evoluţie al oamenilor, aşa cum cunoaştem noi azi. Oamenii sunt spirite mult mai evoluate decât ştim noi, în această etapă de evoluţie pe care o parcurgem acum.
Chiar dacă, aparent, saurienii au fost în timpul lor stăpânii absoluţi ai tuturor mediilor planetare (terestru, aerian şi acvatic), aşa cum vor ajunge şi oamenii, există diferenţe covârşitoare între oameni şi saurieni, din punct de vedere al ascendentului evolutiv asupra tuturor vieţuitoarelor planetare. Saurienii au fost – şi sunt, chiar dacă evoluţiile lor nu se mai desfăşoară pe Pământ – poporul spiritual cel mai evoluat al biosistemului pământean al epocii lor. Chiar dacă ştim azi că mamiferele sunt întrupările celor mai evoluate după spiritele umane – în vremurile acelea saurienii erau cele mai evoluate spirite de pe planetă. Iar acest lucru se poate înţelege numai studiind evoluţiile acestor micro-societăţi separate, ale înaintaşilor lor. Erau creatori conştienţi, chiar dacă această conștientă era foarte redusă, comparativ cu oamenii. Evoluţiile au nevoie din când în când de astfel de pauze de creaţie, mai cu seamă la începuturile lor, pentru odihna spiritelor.
De asemenea acest lucru se vede din componenţa genetică a speciilor, la nivelul întregului sistem corporal. Prin structurile corpurilor de întrupare se potenţează manifestările spiritelor, astfel încât ele să se poată manifesta doar în funcţie de posibilităţile planetare locale şi de necesităţile destinului lor, ca popor spiritual evoluant.
Din toate punctele de vedere oamenii au fost superiori tuturor celorlalte vieţuitoare cu ale căror drumuri spirituale li s-au împletit cărările.
Evoluţiile alternează pe planetă: popoare de nivel tehnologic cu popoare care nu au ajuns la un nivel tehnologic. Căci numai folosirea tehnologiilor în creaţia materială poate conduce la dezordini planetare de felul celor care le trăim azi. Planeta are nevoie de odihnă, de regenerare, iar acest lucru se poate realiza doar prin astfel de alternanţe. Alt popor de spirite a evoluat înaintea saurienilor, la un nivel asemănător nouă, oamenilor de azi: între noi şi acel popor era necesară introducerea în sistem a unui popor spiritual a cărui evoluţie avea nevoie de tot spaţiul planetar, în toate mediile de trai în grup extins, fără ca evoluţiile lor să necesite pe Pământ desfăşurarea unui nivel de creaţie materială înaintată. Saurienii o cunoşteau din evoluţiile anterioare celei desfăşurate pe Pământ, dar într-o fază mult mai puţin extinsă, comparativ cu cea cunoscută de oameni. O dovedea creaţia înaintaşilor saurienilor, aşa cum am mai spus, repetată (anotimp după anotimp) şi conştientă (cu scop conştientizat pentru apărare împotriva prădătorilor). Nu puteau să-şi extindă mult societatea şi să-şi perfecţioneze aici, pe Pământ, prea mult creaţia, căci învăţătura de creaţie propriu zisă trebuia să se desfăşoare pe alte planete, cu alte condiţii de trai, comparativ cu Pământul. După cum am văzut, aici se desfăşurau câteva învăţături de fineţe, de remodelare a unor forme de supravieţuire, a căror importanţă avea să crească treptat, în evoluţii pe multe planete, în continuare.
Evoluţiile sunt linii de învăţătură şi de consolidare ale tuturor formelor de manifestări, desfăşurate în tot felul de condiţii – planetare şi sociale deopotrivă. Spiritul învaţă, dezvoltă şi consolidează permanent. Din cele pe care le ştim azi, astfel de manifestări se grupează în funcţie de naşterea (întruparea) într-un anumit fel: manifestarea omului sărac, sau neputincios, sau bolnav, dar şi manifestarea celui bogat, sau puternic, sau sănătos. Se experimentează şi consolidează manifestări desfăşurate prin naşterea într-un popor – neam cuceritor, agresiv şi arogant, precum şi trăirea într-un popor cucerit – slab, asuprit, smerit în felul lui; într-un popor în decadenţă – şi într-un popor care îşi caută calea spre eliberare. Şi astfel, prin învăţătură, experimentare şi consolidare se realizează întărirea spirituală: societatea avansează, oamenii se întăresc deopotrivă, diferenţierea pe clase, pe popoare se estompează, căci toţi ajung să aibă experienţă mare, întărire mare. Se finisează caractere, personalităţi, se lucrează cu întârziaţii; se pregăteşte trecerea la altă etapă sau plecarea la altă evoluţie, atunci când toţi au lucrat în toate condiţiile pe care planeta le poate pune la dispoziţia tuturor evoluanţilor. Vârful evoluţiei este acela de a rămâne echilibrat în orice situaţie, liniştit şi puternic. Dar până atunci, spiritele se manifestă în diferite moduri, învăţând pe rând de toate. Poziţia socială în care se naşte, precum şi corpurile pe care le moşteneşte, îi conferă întrupatului libertate sau constrângere în acţiune; el poate schimba statutul său prin adaptare la condiţiile pe care i le oferă societatea sau, pe măsură ce el se descoperă pe sine însuşi, poate evolua către altceva, aducând o noutate în sânul societăţii în care s-a născut.
Spiritele oamenilor au început să se întrupeze masiv când saurienii – inclusiv înaintaşii lor – nu mai existau de mult, plecaţi de pe planetă, în punctul universic pentru care se pregătiseră aici. Reptilele care au rămas pe Pământ au fost o ramură paralelă a saurienilor, iar acest lucru se vede bine din aceeaşi diferenţă a sistemului corporal fluidic: reptilele – în acele vremuri, cele care au urmat şi cele de azi – au doar corpuri planetare (de la corpul fizic până la corpul cauzal inclusiv, dar şi acesta reprezentat extrem de slab, ca o coajă subţire, puţin mai dezvoltată în zona capului şi a spatelui, până aproape de jumătatea acestuia). Nu a existat nici o perpetuare a corpurilor de tipul cosocietarilor lui Madrit, care au dispărut prin limitări de naşteri, progresiv: destule familii sauriene din timpul lui Madrit deja nu mai aveau pui.
Principala confuzie pe care am făcut-o şi eu mult timp, din cauza asemănării dintre corpurile de acest fel şi corpurile umane, a fost să cred că aceste corpuri s-au perpetuat pe planetă şi au fost preluate de spirite umane. Spirite pe care le-am crezut rezidente, nepricepute, şi ca atare evoluând mai târziu, în păduri, într-o stare de sălbăticie pe care am confundat-o, de asemenea, cu alte forme de evoluţie, după cum vom vedea în continuare. Cu toate acestea, lucrurile nu au stat aşa, şi numai studiul aprofundat al corpurilor omeneşti, precum şi ale formelor de creaţie materială, apoi ale comportamentelor oamenilor de-a lungul timpurilor, au condus la înţelegerea confuziilor mele. Evidenţierea lor aici nu este de loc un motiv de ruşine, ci de atenţionare asupra confuziilor – normale pentru începuturi – ale celor care studiază, la rândul lor, străvechimile.

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
01. Sinteza Capitolului 2 – MADRIT

Madrit este ajutător planetar care se poate implica în evoluțiile tuturor speciilor de viețuitoare de pe Pământ. La începutul ciclului său de vieți pământene, primul său destin cu manifestare prin corp fizic a fost alături…

02. Viața lui Madrit (1): Despre rezidenți și ajutătorii lor

Una dintre metodele pe care le vom folosi în aceste studii va fi reluarea unor aspecte ale capitolelor anterioare, în care se face uneori doar o deschidere de studiu. Studiul este continuat astfel, având deja creată o bază de discuţie,…

Dictionar